24 ianuarie 2012

Ziua Unirii Principatelor Române. Nu, ați greșit blogul, dacă ați căutat așa ceva.

Odată cu sosirea frigului, în apartamentul nostru își caută adăpostul… păianjenii. Uciderea oricărei ființe îmi provoacă un profund dezgust și mă tulbură sufletește. Întotdeauna încerc să salvez musafirii nepoftiți, fie că sunt chelicere, diptere, miriapode sau altele. Când am fost nevoit să omor acele furnici anul trecut, asta m-a enervat foarte tare. Păianjenii sunt însă de departe preferații mei încă din copilărie, chiar dacă sunt niște asasini. Neînțeleși poate de oameni, dar la fel ca toate celelalte ființe de pe această lume nu fac altceva decât să încerce să supraviețuiască. Nu au ales această existență obscură, așa s-au născut, iar despre rațiune nici măcar nu se poate vorbi în cazul lor. De cele mai multe ori îi ignor complet, și intervin doar atunci când mă solicită C.C. să-i dau afară pe unii de dimensiuni mari. Desigur, câteodată, în tentativa mea de a-i captura, sfârșesc prin a-i zdrobi, dar acest gen de evenimente este unul iminent. Mă rog, ocazional le mai distrug și pânzele atunci când aceștia exagerează, întinzându-se mai mult decât ar trebui. Cam prin această perioadă a anului dispar din apartament, găsindu-le uneori trupurile micuțe uscate prin vreun colț dosit. Mor de foame… Păcat, nu pot să-i ajut cu nimic.

Oamenii și felul în care aceștia reacționează în anumite situații m-au fascinat întotdeauna. Cred că trebuia să mă fac psiholog… Nu prea cred. Comportamentul celor din jur m-a interesat numai în scopuri egoiste: să le aflu punctele slabe. Nu cred c-aș putea asculta calm și inexpresiv pe cineva care-și destăinuie cele mai personale trăiri în fața mea. Sau, chiar dacă aș putea face asta, nu cred că m-aș putea abține, în anumite cazuri, să nu fac unele remarci răutăcioase. Știți, ceva de genul „spune-i cuiva căruia îi pasă cu adevărat„. Știu, sunt crud, dar după ce am făcut asta ani de zile cu cei din jurul meu, cred că mi-a intrat în reflex.

Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.„[Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit]

Emoțiile… Ce ne-am face fără sentimente? Am fi morți cu toții, uscați pe dinăuntru. Orice tentativă de a ne suprima emoțiile nu ar duce decât la cibernetizarea omului, la distrugerea spiritului uman, a însăși ceea ce ne face oameni. Recunosc, sunt un ins gelos. Uneori, îmi imaginez că ea mă trădează, dar alung acest gând repede. Nu ar face așa ceva, sunt sigur de acest lucru. Întotdeauna am avut încredere în ele și dacă aș cădea pradă unor gânduri răzlețe aș înnebuni. Imaginea mâinilor unui alt bărbat pe trupul ei mă aduce într-o stare de iritare. A dansat o dată cu altcineva și, deși afișam un zâmbet, de fapt, îmi venea să-i smulg mâinile acolo, pe loc, și să-l bat cu acestea până nu mai mișcă. Deoarece, despre asta e vorba într-un parteneriat: posesiune. Ea e a mea, iar eu sunt al ei. Nimeni nu te forțează să alegi să trăiești cu cineva, dar dacă o faci trebuie să accepți asta. Spuneți-mi retrograd, om al cavernelor, cum vreți, dar ideea mea despre dragoste implică și această abandonare a sinelui în brațele celui iubit. Relațiile moderne, libertine, nu sunt pentru mine. Știu, trebuia să trăiesc în altă epocă. Acesta este, probabil, motivul pentru care ele au fost mai mereu mai mari puțin decât mine – femeile mai tinere decât mine sunt stricate deja de neoliberalismul occidental și de filosofia cretină de viață promovată de acesta. Mulțumesc foarte mult Voltaire, Descartes, Kant și altor dobitoci ca voi! Așadar, sunt nebun. Da, spuneți-mi ceva ce nu știu.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la 24 ianuarie 2012

  1. lili3d zice:

    Ştiai că păianjenii se sperie de oameni?

    Apreciază

  2. Pingback: Calea pelerinului – despre rugăciune (7) | innerspacejournal

  3. Pingback: despre uitarea numelui | absolut obişnuit

  4. Pingback: Pentru visători | innerspacejournal

  5. Pingback: Principiul evitării gândirii stereotipe (57) | innerspacejournal

  6. questIon zice:

    Paianjenii tai m-au facut sa zambesc dulce-amarui. Hats off to you, Bug Whisperer.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s