Alb

Undeva în mijlocul viscolului un bărbat înarmat până-n dinți privește cum un furnicar de oameni și utilaje se luptă cu natura dezlănțuită. Numai ochii i se văd din spatele unei măști negre. Se uită ușor amuzat la eforturile cvasi-inutile ale acestora de a elibera drumul – la scurt timp după ce curăță o sută de metri, în spatele lor zăpada se așază înapoi. Vântul suflă cu putere, determinându-l să se străduiască din greu pentru a se menține în picioare.

Bărbatul își mută apoi privirea de la pateticele ființe către viscolul care muge turbat, precum valurile mării pe vreme de furtună. Deodată, tresare. I s-a părut că aude ceva venind dinspre câmpul aflat la stânga sa. Întoarce capul și ascultă. Nimic, doar șuierul furtunii. Tocmai când își întorcea atenția către utilajele de deszăpezire, se aude din nou. Ca o șoaptă. Se apropie de marginea drumului și ascultă atent. Parcă zărește o siluetă estompată de valurile de zăpadă. Iar vocea se aude iarăși. Este o voce feminină care murmură: „Rag-nar, Rag-nar„. Nu-i vine să creadă și cercetează iscoditor viscolul. O umbră se distinge undeva, departe. Pornește încet către aceasta, călcând cu greutate prin zăpada care-i trece binișor de genunchi. Vocea se aude din nou, tânguitor: „Rag-nar, Rag-nar„. Mărește pasul, iar silueta obscură începe să se vadă mai bine.

Continuă să meargă până când luminile mașinilor și drumul nu se mai zăresc. În jurul său nu se mai aude nimic decât urletul vântului. Se oprește. Apariția fantomatică ce îl atrăsese pe câmp nu se mai vede nicăieri. Se întoarce, cu intenția de a reveni de unde plecase. Apoi, vocea se aude iarăși, mai clară decât până atunci. Se întoarce spre aceasta și observă că silueta s-a ivit din nou. Își reia mersul către ea. În sfârșit, se pare că este din ce în ce mai aproape. Zăpada i-a ajuns însă până la mijloc acum. Degetele de la picioare au început să-l doară, la fel și mâinile, dar ignoră durerea și își continuă drumul. Merge și merge, până când durerea dispare și începe să simtă o fierbințeală ciudată. „Cum naiba se poate să fie atât de cald în viscolul ăsta?!” se miră bărbatul. După o vreme, conturul trupului femeii începe să se distingă tot mai bine. Apoi, dintr-odată, viscolul pare a se potoli, și dintre fulgii de zăpadă se ivește cea care-l chemase. Se oprește, uimit; o cunoaște… Este cea mai frumoasă femeie din lume, cea pe care o văzuse în tren în urmă cu aproape douăzeci de ani. Aceasta stă nemișcată și este complet goală, picioarele ei micuțe părând a nu se afunda în zăpadă dintr-un motiv anume. „Probabil s-a dezbrăcat din cauza căldurii ăsteia afurisite„, gândește acesta, uitând pentru o clipă că este în zăpadă până la mijloc. Ochii li se întâlnesc, și femeia îi zâmbește. Apoi, își ridică un braț și îl cheamă spre ea cu un gest delicat, după care se întoarce și își continuă deplasarea prin zăpadă. Bărbatul pornește din nou în urmărirea ei. Este din ce în ce mai aproape de ea. Părul roșu al acesteia este purtat de vânt către el. Întinde mâna și reușește aproape să-l atingă. Aproape. Se împiedică însă și cade în zăpadă. După ce se ridică, femeia era din nou pierdută în viscol, întrezărindu-i-se doar forma trupului.

După o vreme, bărbatul a obosit. Se oprește pentru o clipă să-și tragă sufletul. Femeia se îndepărtează tot mai mult de el. Vrea s-o strige să se oprească, dar nu-i știe numele. „Ce nume poate avea o astfel de frumusețe?” se întreabă bărbatul. „Freyja, oprește-te! Așteaptă-mă! Freyja!” strigă deznădăjduit acesta. Un râs cristalin se aude dinspre silueta albă, care pare să se fi oprit. Bărbatul se ridică și pornește împleticindu-se către ea. Este tot mai aproape. Părul roșu al acesteia se distinge tot mai bine printre fulgii de nea. Bărbatului îi este însă din ce în ce mai cald, și pășește tot mai greu prin troiene. „Mă mai odihnesc puțin” își zice acesta. „Așteaptă-mă, Freyja!” rostește ca pentru sine și se așază pe zăpadă. Stă întins pe spate, respirând tot mai greu, și privește cum, din vârtejul de zăpadă de deasupra sa, îi cad zeci de fulgi pe gene, îngreunându-le tot mai mult. Totul este de un alb amețitor. Își închide ochii și ascultă cum în jurul său nu se mai aude decât glasul șoptit al femeii: „Rag-nar, dormi. Dormi, Rag-nar.” „Noapte bună, Freyja„, îi răspunde cu glas scăzut bărbatul, zâmbind, după care o toropeală plăcută îi învăluie trupul și adoarme.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Alb

  1. elaroseni zice:

    Da, şi ninsoarea îşi are „morgana” ei… 🙂

    Apreciază

  2. Pingback: duzina de cuvinte – 19 – flori si buruieni « Rokssana's Blog

  3. Pingback: Povestea unui vis | innerspacejournal

  4. Pingback: Bio « • Gabriela Elena •

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s