4 februarie 2012

Mă gândeam cum să închei povestea de joi cu Kristian și Solveig… Aveam vreo trei variante de final, care de care mai morbide. Iar în toate trei Solveig avea de suferit; în două chiar murea. Mă rog, și el murea într-o variantă, iar în celelalte două fugea în lume. Apoi, cineva a spus ceva care m-a iritat puțin; nu voi spune cine și ce anume. Și am găsit un alt final al poveștii. Unii ar putea spune că este chiar un happy-end, sort of.
Povestea este inventată numai parțial – unele detalii le-ați recunoscut, probabil; sunt inspirate după evenimente descrise în „Viața lui Ragnar„. Admit, majoritatea acelor lucruri s-au petrecut întocmai; cu excepția balului sau a suspiciunii propriu-zise. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că partenera mea de viață m-ar înșela; aceste gânduri sunt interzise. Chiar dacă mi-ar da târcoale vreodată le voi înnăbuși din fașă, deoarece un astfel de lucru nu se poate petrece. Cineva (o ea) mi-a spus că o femeie nu înșală decât dacă nu se simte iubită, așa că… Nu este posibil. Nu acum, nu peste 30 de ani, niciodată. Dar, cum dețin o doză ridicată de empatie, am putut întotdeauna să înțeleg motivele care-i mână pe alții să comită tot felul de atrocități. Am înțeles, dar atât. Nu trebuie să uităm că și cei mai îngrozitori criminali au fost copii, adolescenți, au iubit, au fost iubiți. Nimeni nu se naște scelerat, decât dacă există un defect cerebral congenital. Altfel, granița dintre echilibru și nebunie, dintre firesc și nefiresc, dintre iubire și ură este una relativ ușor de trecut. Anumite gânduri sau fapte, prea multă durere și suferință sunt lucruri care pot face un om echilibrat să cedeze; să intre într-un carusel al tristeții, al rătăcirii, al întunericului. Este ușor să te lași purtat de valuri, să pierzi drumul și să te depărtezi de umanitate. Alegând să fii o bestie, te asiguri astfel că nimeni nu va mai putea să-ți provoace suferință vreodată – tu ești care-i rănești pe ceilalți. Este mult mai greu să trăiești ținând acel demon interior în frâu, fără să-i oferi hrana care să-i alimenteze ura, furia.

La un moment dat am considerat că este mai bine ca povestea să rămână fără un sfârșit – să aleagă fiecare sfârșitul care i se pare potrivit. Chiar dacă nu poate ieși nimic bun din astfel de sentimente, precum cele ale lui Kristian. Dar lucruri neașteptate se pot petrece; lucruri care pot readuce în rândul oamenilor chiar și cele mai negre bestii. Trebuie doar să simtă că sunt iubiți.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la 4 februarie 2012

  1. Este perfect așa!

    Apreciază

  2. Pingback: pere amare şi fără dureri de cap | absolut obişnuit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.