Suspiciunea – Epilog

Kristian se opri brusc, atunci când soția sa s-a întors spre stânga pentru a traversa strada, îndreptându-se către trotuarul din fața clădirii în care locuiau. Nici nu observase că se apropiase de casă. O urmarea cu privirea, absorbit complet de ceea ce-i trecea prin minte, când a început și el să traverseze. Ultimul lucru pe care și-l amintește din acea zi este un puternic scrâșnet de frâne. Următoarele amintiri ale bărbatului sunt dominate de culoarea albă a tavanului pe care l-a văzut atunci când a deschis iarăși ochii. Se simțea ciudat… Amețit parcă, iar trupul îi era complet amorțit, ca și cum nu ar fi fost acolo. O durere surdă era însă prezentă la baza gâtului. Când a coborât privirea a văzut-o pe Solveig, pe al cărei chip se citea un amestec absurd de bucurie și tristețe.

Ssst! Nu încerca să vorbești„, i-a spus aceasta, în timp ce se apropia de el. A remarcat faptul că se afla într-un pat străin, iar totul era alb în jurul său. Era într-un spital.
Ai avut un accident„, a continuat soția sa, așezându-se pe marginea patului și mângâindu-i ușor fruntea. „Ai fost în comă timp de trei zile„, i-a comunicat Solveig zâmbind amar. Kristian a încercat să întindă brațul stâng către ea, dar mâinile păreau să nu-i mai asculte comenzile. A ascultat apoi ceea ce-i spunea soția sa, care se poticnea din când în când, ștergându-și repede câte-o lacrimă. A aflat că fusese lovit de un automobil, că momentan era paralizat de la gât în jos, că fusese operat la gât și că nu va putea vorbi cel puțin o săptămână. În timp ce soția sa îi povestea cele întâmplate, începuse să-și amintească acea seară în care o urmărise. Apoi Solveig i-a spus că peste câteva zile urma să fie supus unei noi operații care, sperau medicii, să-i redea controlul asupra brațelor. „Cu picioarele însă…„, a glăsuit Solveig, făcând o scurtă pauză și privind în pământ. „Probabil, nu vei mai putea merge niciodată„, a încheiat aceasta lăcrimând. „Stai liniștit însă… Voi avea eu grijă de tine până la sfârșitul vieții mele,” a adăugat Solveig zâmbind și îmbrățișându-l în timp ce izbucnea într-un plâns sacadat.

A vrut să moară chiar în acea clipă. Voia să vorbească, să-i spună că trebuie să-l uite, să-l lase acolo și să plece fără să privească înapoi, să-și trăiască viața, dar niciun cuvânt nu a putut scoate din gură. Simțea numai o durere teribilă atunci când încerca să articuleze ceva. Nu a putut face nimic decât să plângă. Și a plâns, și a tot plâns în timp ce chema Moartea să vină și să-l ia.
După o săptămână însă, la scurt timp după ce a început să poată vorbi din nou, i-a spus aceste cuvinte soției sale. Solveig i-a pus însă una dintre palmele ei micuțe pe gură. „Ssst! Suferi acum și vorbești prostii. Sunt soția ta și te voi iubi mereu. Asta trebuie să știi,” a spus aceasta zâmbind. S-a simțit ca un ticălos atunci. Toate gândurile sale, cu privire la infidelitatea acesteia, i se păreau acum o infamie. În acea noapte i-a cerut certare Dumnezeului părinților săi și a chemat din nou îngerul cenușiu să-l ducă în lumea umbrelor. Însă, la fel ca și în celelalte dăți, moartea se va încăpățâna să nu-l asculte.
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Șase luni mai târziu, Kristian era condus de soția sa către ieșirea din spital. Bărbatul se afla într-un scaun cu rotile, pe care-l manevra singur, urmare a succesului operației care-i readusese mobilitatea completă a brațelor. Cu acordul său, Solveig vânduse apartamentul și cumpărase o locuință la curte, undeva la periferia orașului; pentru a-i fi lui mai ușor să se deplaseze. Acolo, în liniște, el va reface complet mental, hotărând că nu va aștepta în tăcere încheierea voiajului său pe această lume. În plus, observase cum hainele soției sale nu se mai schimbaseră de când avusese accidentul, semn al faptului că îngrijirea sa le secătuise finanțele. Pentru a nu fi o povară, după încă alte șase luni, Kristian revenea la serviciu, însă nu pe vechea sa funcție, aceasta fiind una care necesita deplasări dese în afara clădirii companiei. Obținuse în schimb o slujbă la birou, statică, una pentru care nu avea nevoie de picioare.
…………………………………………………………………………………………………………………………….
Douăzeci de ani au trecut de la acea fatidică, în care Kristian a traversat strada. Vor fi fost unii care să spună că a fost pedepsit de către zei pentru gândurile mârșave și absolut nedrepte nutrite la adresa iubitei sale Solveig. Dar, adevărul este că nu poți să traversezi strada fără să privești în stânga și în dreapta. Acum, bărbatul stă în scaunul său în curte și privește absent ce se întâmplă dincolo de gard; o așteaptă pe soția sa să vină acasă. Vede deja momentul în care aceasta va deschide poarta și pe chipul ei brăzdat de ani se va ivi un zâmbet larg. Același zâmbet neschimbat de vreme, semn al iubirii ce nu s-a pierdut niciodată. Până la acea clipă, stă și ascultă zgomotul străzii, glasurile voioase ale copiilor și ciripitul vrăbiilor gureșe care-și fac veacul prin pomii dimprejur. Caută să deslușească ceva anume. Ascultă atent și nu aude nimic: demonul dinlăuntrul său, care tăcuse de mulți ani, își dăduse în cele din urmă obștescul sfârșit.

Prima parte

Dedicat soției mele, pe care o voi iubi până la sfârșit. Dedicat tuturor femeilor din lume, acestor îngeri trimiși de Dumnezeu pe pământ pentru noi, bestiile.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Suspiciunea – Epilog

  1. elaroseni zice:

    Un sfârşit la care…am rămas fără cuvinte! Puţin…şi pentru că e ceva…personal! Eu ştiu ce înseamnă să… nu ai un picior. Nu-l am pe cel drept! După accident, viaţa a continuat şi a fost şi este frumoasă pentru că…”iau totul aşa cum vine”! Şi rezolv totul…pe rând, cum pot… Şi de cele mai multe ori…pot! 🙂

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Îmi pare rău, nu știam asta… Nu știu ce e mai rău – să nu mai poți să-ți folosești picioarele, dar să fie acolo, inerte, sau să lipsească cu totul… Pierderea unei părți din trup trebuie să fie o dramă teribilă. Important este că ți-ai revenit. 😐

      Apreciază

  2. Pingback: Principiul nonagresivităţii comportamentale (59) | innerspacejournal

  3. Pingback: Spectacol fragil-cartea gheţii « • Gabriela Elena •

  4. Pingback: Calm « Ioan Usca

  5. Pingback: picatura si oceanul « Rokssana's Blog

  6. Pingback: E iarnă…iar | innerspacejournal

  7. Il Serpente zice:

    Urât final, groaznic din punctul meu de vedere poate pentru că nu suport finalurile nefericite, dar să știi că aș fi preferat un final în care unul dintre cei doi să moară decât finalul acesta absurd de prostesc și de trist și de……. ah urââââââââââât de tot ……… sper să nu mai dau peste povestiri asemănătoare până la finalul blogului …… pfff

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s