11 februarie 2012

Îmi imaginez câteodată cum voi muri… (Quelle surprise, n’est-ce pas?) Pentru că vremurile în care credeam că asta nu se va întâmpla niciodată, că sunt nemuritor, au trecut demult. De cele mai multe ori evenimentul are loc în somn, zăcând în patul meu, eventual bătrân cât-de-cât. Dar nu aşa aş vrea să se întâmple… Aș prefera ca inima să mi se oprească și să cad pe stradă, în timp ce merg pe picioarele mele. Iar în cădere să-mi sparg capul de caldarâm, și să rămân acolo, doborât, într-o baltă de sânge. Și nimeni să nu intervină, să-și întoarcă toți privirile și să fiu lăsat să zac în acel loc, unde să-mi putrezească trupul și să fiu mâncat de viermi… Doar dacă voi cădea cu fața-n jos, atunci aș vrea să fiu întors cu privirea spre cer, astfel ca o pereche de ciori să vină să-mi ciugulească ochii. Copiii să se adune ziua în cete și să vină să vadă mortul; să mă împungă cu bețe. Iar în toiul nopții șobolanii să se furișeze și să-mi smulgă bucăți din carnea rece. Un câine să vină să-mi sfâșie un braț și să fugă cu el, victorios. Babe habotnice să treacă pe lângă mine și să-și facă cruce, deplângând tragica imagine. Oameni cu stomacul sensibil să-și verse mațele la vederea stârvului dezgustător. Și, eventual, creaturi prea fragile pentru astfel de priveliști să verse câte-o lacrimă pentru mine…

În acest jurnal public scriu aproape toate porcăriile care-mi trec prin cap. Din acest punct de vedere, reprezintă un exercițiu de sinceritate. De ce îmi trec prin minte astfel de gânduri? Păi, cele de mai sus nu sunt chiar ceea ce par a fi la prima vedere. Bineînțeles, nu-mi doresc să mor așa – aș prefera să se întâmple altfel. Sau deloc, dac-ar fi după mine. Ceea ce am scris mai sus ar fi trebuit să fie o idee „artistică„. Hmmm… Și când mă gândesc că l-am criticat pe Saudek… Cretinule!

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la 11 februarie 2012

  1. elaroseni zice:

    Îhî! Tabloul artistic al unui mort! 😉

    Uneori se moare atât de uşor, din nimic, alteori atât de greu…

    Apreciază

  2. Il Serpente zice:

    Eu cred că ai vrea să mori în acest fel și mai ales că ai dori să aibă loc partea după ce dai cu capul de caldarâm pentru că preferi să fii mai aproape de oameni chiar și mort decât să fii scufundat în întunecimea unei gropi, alături de un duium de necunoscuți de asemenea răposați, dintr-un cimitir în care rar calcă cineva pentru a aduce o floare sau pentru a-și plânge decedații.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s