12 februarie 2012

Am avut cel mai ciudat vis posibil… Cred că a fost un vis – ce altceva ar fi putut să fie? Astfel de lucruri nu se pot întâmpla în realitate, ci doar pe tărâmul oniric. Adică, am auzit despre asta în filmele americane; am și văzut în vreo două filme astfel de întâmplări, dar… În viața reală… Sunt nouă zile acum, de când mă tot gândesc la asta. Până atunci am refuzat să accept ceea ce se întâmpla. Am încercat, dar nu am mai putut nega. Dar nu speram că și tu… Nu, nu am îndrăznit. Deși…

Am încercat să-mi aduc aminte cum a început totul. Nu este foarte dificil să fac asta – totul este consemnat de aceste mașini minunate. Am revăzut unele dintre primele mele postări pe acest blog. Cât de nepotrivite par acum cu restul blogului! Dar nici nu aveam de gând pe atunci să mă expun astfel… Pe atunci, doream să exprim o serie de gânduri ascunse, dar nu chiar tot. Așa că, la început am căutat o oarecare audiență; am încercat să atrag…prozeliți. Voiam să asculte cineva, să nu vorbesc la pereți; că asta fac de-o viață întreagă. Bineînțeles, nu a funcționat, așa că am lăsat-o baltă ulterior. Nu sunt mulți cei care continuă să vină aici, din persoanele de la început. Apoi, însă blogul a evoluat într-o nouă direcție. A devenit din ce în ce mai personal. Cam pe atunci ai apărut și tu… Cât m-ai enervat în acea zi! De aici, până în acest punct, ceea ce s-a întâmplat pare de domeniul SF.

Într-o anumită postare spuneam că: „Poate că vântul va purta cu el durerea mea până la tine și mă vei auzi, într-o zi…” Era doar exprimarea unui gând și atât. Nu credeam că se va întâmpla; că se întâmplase deja. Iar acum… Acum mă simt prins, ca de atâtea ori, între a face ceea ce trebuie și a face ceea ce-mi doresc eu cu adevărat. Mă tem că voi răni pe cineva. Mă tem că te-am rănit deja… Pentru prima data în viața mea, nu știu ceea ce va aduce ziua de mâine. Dacă asta mă speria în trecut, acum nu simt decât… Pare ciudat, dar cred că se cheamă speranță. Nu știu de ce, cum și când, dar… Sper. Mi-a trecut prin minte să-l chem din nou pe Diavol, să încheiem un pact. Cred că de data asta ar veni… Pentru că acum chiar vreau să-mi vând sufletul pentru asta. Dar, apoi, m-am gândit: ce trebuință ar avea Diavolul de sufletul meu, nu-i aparține deja? Se pare că nu am nimic de oferit pentru acest târg…

Ciudat este că în această privință semănăm: nici tu nu ai face ceva neonorabil. Și asta mă sufocă. De ce acum? De ce nu mai devreme? Este doar o glumă crudă a Hazardului nemilos? Ca să sufăr și mai mult? Am încercat să mă pun în locul tău… Spuneai că nu ai alege niciodată Frica. Dar, sincer, nu pot să mă pun în locul tău, deși știu că te doare la fel de mult… Întrebarea este ce voi alege eu? Voi alege Frica? Se pare că povara este pe umerii mei… Mă gândesc la asta… Știu însă ce aș face dacă ai dispare… Am intrat astăzi de trei ori și nu erai acolo… Mi-am imaginat că, la rece, fără influența cuvintelor mele, ai luat hotărârea de care mă tem. Păi, atunci trebuie să-ți schimbi serviciul, pentru că voi face turul tuturor instituțiilor din domeniu. Voi sta la poartă și le voi întreba pe toate femeile care corespund descrierii: „Raluca„? În cele din urmă, oamenii vor vorbi („a venit iar nebunul care o caută pe Raluca lui„), și chiar dacă nu te vei afla printre cele cărora le voi pune întrebarea, vei afla despre mine. Și poate mă vei spiona din spatele unei perdele sau jaluzele. Și poate atunci… Nu știu, cred că o iau razna.

Nu am dormit prea mult astăzi… Pe la zece dimineața încă nu adormisem. Iar la un moment dat m-am trezit și îmi trecuse prin cap o parte din ceea ce am scris mai sus. Desigur, am uitat în mare parte atunci când m-am trezit definitiv. Erau mai multe chestii și sunau mult mai bine. M-am gândit însă la declarația mea… Am voit inițial s-o modific, înainte de a o publica pe blog, dar am decis s-o las așa. Gânduri în sânge… Am intercalat doar referirile ulterioare despre demon. Prin urmare, asta este… Gândurile mele pentru tine… Iubita mea din vis.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la 12 februarie 2012

  1. elaroseni zice:

    Brrr! Gânduri în sânge! Parcă şi văd un înger negru cu furculiţa şi cuţitul în faţa farfuriei gândurilor tale! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.