Poveste – partea a II-a

Povestea noastră a ajuns într-un punct în care o întâmplare neașteptată va avea loc. Ceva ce va duce către un deznodământ cu totul neprevăzut. Prin urmare…

Într-o seară, cei doi stau de vorbă online, ca de obicei în ultima perioadă. La un moment dat, Ragnar își amintește ceva… „Am avut un vis ciudat azi-noapte„, îi scrie acesteia. „Am visat o planetă verde și apoi se făcea că mă aflam acolo, pe planetă și mă uitam spre cer. Era noapte, iar de pe boltă mă priveau trei luni de dimensiuni diferite.

De cealaltă parte a conexiunii fata încremenește…. Nu-i vine să creadă ceea ce citește. După vreun minut el o întreabă: „mai ești acolo?” Ea își revine și tastează cu degete nesigure: „poate mă vei crede nebună sau ceva de genu’ ăsta, dar asta am visat și eu noaptea trecută: o planetă verde și trei luni„. Ragnar citește și nu înțelege… „Ce vrei să spui? Ai avut același vis ca și mine?” „Da. Știu, e incredibil, dar acesta e adevărul„, vine răspunsul fetei. Preț de 30 de secunde amândoi privesc ecranele calculatoarelor fără să schițeze vreun gest. „Trebuie să fie vreo coincidență bizară,” scrie el într-un târziu. „Da, probabil am văzut amândoi ceva asemănător. Nu știu, un film, un documentar, un videoclip, ceva„, răspunde ea. Apoi discuția se mută către mai vechiul lor proiect, cel cu scenariul. A doua zi, deși acceptaseră ideea că a fost o coincidență, către seară sunt amândoi din nou în fața calculatoarelor.

Ce ai visat azi-noapte?” o întreabă el. „Păi, a fost din nou un vis ciudat… eram sub un copac gri și din cer cădea o ploaie albastră. Dar tu?” îl întreabă ea. El rămâne perplex… Zâmbetul îi dispare de pe chip. „Ceva ciudat rău se întâmplă aici,” tastează el apoi. „Ce vrei să spui?” zice ea. „Să nu-mi spui că ai avut același vis,” adaugă ea. „Ba da. Și eu eram sub un copac gri, iar din cer ploua cu picături albastre,” îi răspunde el. Timp de câteva momente, amândoi privesc uimiți cele scrise pe ecran.

Cred c-ar trebui să ne vedem. În persoană, adică,” îi propune ea. De cealaltă parte, uimirea de pe chipul băiatului dispare, fiind înlocuită de un zâmbet. „Mai bine nu. Uită c-am spus asta…” scrie ea. Dar nu apucă să trimită mesajul că îi parvine răspunsul lui. „Și eu cred c-ar trebui să ne întâlnim.” Ea se oprește, zâmbește, și șterge ceea ce scrisese. „Când vrei să ne întâlnim?” îi scrie ea. „Mâine ar fi bine. Pe la 18:00 dacă poți,” îi răspunde el. „La 18:00 e perfect. Unde vrei să ne vedem?” scrie ea. „Mă gândeam că am putea să ne întâlnim în Cișmigiu,” spune el. „Ok, în Cișmigiu e perfect. La 18:00. Unde anume, mai exact?” continuă ea. „Lângă ceasul floral. La intrarea dinspre Hașdeu. E bine acolo?” o întreabă el. „Da. Rămâne stabilit atunci,” zise ea. „Cum te voi recunoaște?” întreabă ea. „Păi…mă gândeam să iei cu tine o carte – Maestrul și Margareta. Să te văd eu primul și să pot fugi dacă ești prea frumoasă,” îi răspunde el. „De ce? De ce ai fugi dacă sunt prea frumoasă?” se miră ea, zâmbind din spatele monitorului. „Păi…știi, ți-am mai spus… Nu mă descurc cu o femeie, dacă este deșteaptă și PREA frumoasă,” îi răspunde el. „Bine. Voi lua cartea,” spune ea amuzată. „Pe mâine atunci,” scrie el. „Da. La 18:00 în Cișmigiu,” răspunde ea.

O noapte agitată a trecut pentru amândoi. A doua zi, la 17:55, împotriva obiceiului ei de a întârzia la întâlniri vreo 10 minute, ea este în fața ceasului floral, având „Maestrul și Margareta” în mâinile ei mici. Privește cu atenție în jurul ei căutând un bărbat care să corespundă semnalmentelor lui. Zărește un bărbat așezat pe o bancă, singur. Ochii li se întâlnesc pentru o secundă, apoi el privește spre carte… Și din nou în ochii ei. Zâmbește. Și ea la fel. Se îndreaptă atunci hotărâtă către el, în timp ce bărbatul se ridică de pe bancă. Pentru o clipă, fata are senzația că acesta vrea să se întoarcă și să plece.

M-ai mințit,” îi spune el, când aceasta ajunge în apropierea lui. „Poftim?! Ce vrei să spui?!” se miră ea. „Ești prea frumoasă,” continuă el. „Și de ce nu ai fugit atunci?” îl întreabă ea zâmbind. „Am vrut, dar ceva mă ținea parcă pe loc,” spune el. „Să ne așezăm,” îi propune ea. Se așază și se privesc curioși.

Știi, am senzația că te cunosc,” spune ea. „Știu. Și eu am aceeași senzație,” răspunde el. „Poate ne-am mai văzut înainte, prin oraș,” continuă el. „Nu. Nu este asta. Adică, parcă te știu de-o viață,” spune ea. „Ai dreptate,” adaugă el… „Este ceva ciudat. Apropo, ce ai visat azi-noapte?” o întreabă el. „Păi… Se făcea că eram pe o plajă. Nisipul era de un galben auriu incredibil, iar valurile mării erau turcoaz… Am ridicat mâna să privesc soarele și am constatat că aceasta era translucidă… Iar soarele era…” „Roșu,” o întrerupe el. „Da, roșu„, șoptește ea. Se privesc zâmbind în ochi. Atunci, ceva neașteptat se întâmplă… Ca atrași de un magnet cei doi se apropie unul de celălalt, iar buzele lor se ating într-un sărut delicat. Din clipa în care buzele lor au făcut contact, mințile celor doi au fost invadate de forme și culori nemaivăzute. Amintiri uitate demult veneau peste ei ca o avalanșă. Planeta verde, cele trei luni, copacii gri, ploaia albastră, marea turcoaz, soarele roșu, toate acestea se amestecau într-un minunat torent. După ce buzele lor s-au despărțit, au știut deodată cine erau și de unde veneau. Au știut că atunci când se îndrăgostesc o fac pentru vecie. Toată înțelepciunea semenilor lor a coborât peste ei dintr-odată. Și-au amintit că nu erau din această lume… Că se iubeau de o eternitate, iar șederea lor pe această planetă era o călătorie, un capriciu. O călătorie în care să-și amintească, în trupul acestor ființe muritoare fragile, valoarea vieții lor fără de sfârșit. Înțeleseră totul acum. Și-au chemat atunci semenii în gând, anunțându-i că erau pregătiți să revină acasă.

Peste jumătate de minut o lumină orbitoare a apărut deasupra parcului. Toți au privit în sus. La fel de repede precum apăruse, lumina a dispărut. Când și-au coborât privirile, nimeni din parc nu observase că cei doi dispăruseră. Era ultima dată când îi văzuse cineva pe această lume, în această formă. Se reîntorseseră pe planeta lor verde… Poate vor reveni aici, într-o bună zi, plictisiți de eternitatea lor, căutând din nou să se regăsească într-o lume străină.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice, Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Poveste – partea a II-a

  1. Pingback: Altruism | Caius

  2. Pingback: Crime perfecte « Ilarie

  3. elaroseni zice:

    Aha! Deci şi în alte lumi există sărutul! Fain! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s