26 februarie 2012

Am ajuns într-un punct în care va trebui să aleg drumul pe care voi merge mai departe. Un drum știu exact unde duce. Despre celalalt însă… Nu pot decât să sper că va duce acolo unde îmi doresc. Mă gândesc și încerc să-mi dau seama exact cum am ajuns aici… Nu este ceva ce am planificat – pur și simplu s-a întâmplat. Obișnuiam să cred că așa ceva nu mi se va întâmpla niciodată. Auzeam poveștile altora și îi disprețuiam… Animale impure… Vă lăsați conduși de simțuri, în vreme ce eu sunt lup în mijlocul unor cete de câini murdari. Uitasem însă ceva esențial… Odată, demult, și eu am ales cu simțurile, nu cu rațiunea. De ce nu s-ar fi putut întâmpla din nou? Și s-a întâmplat…

Cu mulți ani în urmă un individ a spus, într-o citare aproximativă, că: „un om fără vicii este un om lipsit de virtuți„. Nu cred că ar surprinde pe cineva faptul că persoana care a spus-o era un om profund vicios. Din negura vremurilor, oamenii încearcă să-și explice și să justifice față de sine și față de alții o serie de acțiuni pe care le săvârșesc împotriva chiar a propriei lor rațiuni.

Prin urmare, ce-mi spune în aceste momente rațiunea? Păi… nu știu. Se pare că, așa cum se întâmplă în astfel de ocazii, rațiunea se găsește într-o stare bizară de amorțire. Totuși, de undeva din adâncurile minții, o ușoară senzație de teamă îmi dă târcoale. Încercând să analizez motivele acestor temeri, nu pot să nu observ că sunt datorate numai și numai circumstanțelor unice, irepetabile probabil, în care acest eveniment s-a produs. O astfel de întâmplare nici măcar nu mi-a trecut prin cap că ar putea avea loc, cu atât mai puțin nu am mai experimentat așa ceva înainte. Însă, sentimentele sunt acolo, sunt extrem de reale, iar gândul la tine mă sufocă de multe ori; mă simt prins ca într-o afurisită de capcană. Și ajung mereu la aceeași bifurcație a posibilităților: înainte sau înapoi. Onorabil ar fi să dau înapoi; să trăiesc cu durerea aceasta pentru toată viața. Dar, nu cred că pot și vreau să fac asta. Pentru că, dacă aș da înapoi, mă tem de faptul că nu voi mai putea continua astfel: ascunzându-mă. Iar viața ei ar deveni un iad. Desigur, și a mea.

În consecință, voi alege să merg înainte. Cu toate riscurile și necunoscutele asociate cu această hotărâre. Chiar dacă există două posibilități care m-ar putea distruge pentru totdeauna: că ea și-ar putea face rău, iar tu m-ai putea răni. Oricare dintre acestea două ar reprezenta sfârșitul meu. Aș deveni o fantomă, m-aș retrage și aș rătăci pentru eternitate în lumea mea iluzorie.
Așadar, merită să-mi asum riscul nebuniei? Fie și numai dacă ating paradisul pentru o singură secundă, spun da, merită. Sunt aici și te aștept, iubita mea. Și dacă cineva, oricine, fie și Dumnezeu, are ceva de spus, să facă un pas în față, să vorbească deslușit și să-și prezinte argumentele. Dar nu mă voi răzgândi.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la 26 februarie 2012

  1. elaroseni zice:

    Cândva ne vom uita de undeva la vechile noastre frământări! Şi, poate, vom zâmbi din balonul nostru de lumină…înţelepţi şi liniştiţi…Câte nu am ştiut! Cât ne-am frământat!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s