Prădător

Una dintre multele povești ale omenirii ne spune despre cum omul era o creatură nobilă, numai spirit, la începuturile sale, după care, urmare a unei erori, a început să decadă și să se abrutizeze. O poveste frumoasă, la fel ca altele și mai puțin veridice. Dovezile istorice și arheologice ne arată însă că la început omul trăia prin peșteri, îmbrăcat în piei de animale și își rezolva disputele cu semenii săi cu ghioaga. Asta până la niște minți luminate, care s-au gândit să inventeze „legile„. Asta ai voie, asta n-ai voie; de faci asta, pățești aia șamd.

Zvonul spune că, în timp, în pofida inovațiilor sale tehnologice și sociale omenirea s-a stricat, iar în vremurile noastre este chiar peste măsură de stricată. Mai stricată chiar decât cea care exista în timpurile când un singur tribuleț mediteranean credea în Cel Unic, iar majoritatea își frigea inamicii la ceaun. Indiferent ce vor spune unii sau alții, o concluzie se poate observa cu ușurință: crima este înrădăcinată în înseși instinctele omului. A rămas în sufletul său același vechi prădător viclean. Numai metodele sale s-au schimbat, adaptându-se „modernizării” societății.

În zilele noastre însă, asasinii veritabili sunt priviți drept niște monstruozități, niște anomalii. Aceștia sunt inadaptații, reminiscențele trecutului sălbatic al omenirii. Sunt hăituiți, pedepsiți și chiar eliminați. Crima este interzisă. Astfel omului îi este negat instinctul de ucigaș, tocmai cel care l-a adus în vârful piramidei trofice. Pentru că de nu erau ucigași, oamenii trăiau și acum prin peșteri. Întreaga civilizație umană este edificată pe crimă și genocid. Acum însă, indivizii ale căror instincte criminale sunt mult prea bine dezvoltate descoperă, probabil cu oarecare surprindere, că nu sunt la fel ca restul. Societatea le induce ideea că sunt împotriva firii, făcându-i astfel să se culpabilizeze, să se ascundă, să se izoleze. Chiar dacă vor încălca tabuul social și vor ucide, vina și teama de nu fi prinși le vor măcina existența. Vor deveni într-adevăr bolnavi. Acel străvechi instinct de a elimina un competitor devine astfel o perversiune. Prădătorul suprem este astăzi disprețuit și renegat.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Felurite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Prădător

  1. Katia zice:

    Esti sclavul argumentelor si al dovezilor stiintifice. Omul de Neanderthal te-a cucerit si te-a transformat in sclavul sau. Incet-incet vei deveni ca el. E posibil ca scopul sau sa nu fi fost acesta, poate a vrut doar sa ti se arate, sa te determine sa te masori cu el si sa-ti inspire dorinta de a i te ridica mai presus. Dar nu poate alege in locul tau. Tu alegi ce vrei sa fii si in imaginea cui vei insista sa te regasesti. Ai putea sa te dezbraci de acest neanderthal daca ai crescut si nu te mai incape, poti sa-l omori chiar daca traieste inutil in tine si nu mai are ce sa te invete, odata ce ai asimilat lectiile de supravietuire, incepe sa-ti gasesti o statura noua. Stii unde sa cauti?

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Unii ar spune că sunt sclavul rațiunii. Asta în pofida faptului că de multe ori sentimentele prevalează. Dar nu sunt pe cale să devin neanderthalian și nici prădător. Era mai mult o aducere aminte a vremurilor în care cel mai puternic/violent cu adevărat se afla pe cea mai înaltă treaptă. Pentru că dacă m-aș fi născut atunci, fără să am problemele de sănătate datorate geneticii moștenite, eliberat fiind de concepțiile societății moderne, aș fi fost un prădător; posibil chiar și cel mai mare și mai vicios. Este… interesant să știu asta. Și, chiar dacă va părea șocant, sunt mulțumit cu cine sunt acum, nu caut să evoluez în vreo direcție sau alta. Adevărat, pentru o perioadă am dorit și am încercat să devin un om mai bun, dar acel demers a eșuat. Momentan, principala mea preocupare este aceea de a încerca să înțeleg mai bine ființele umane. Nu ca să devin mai bun, ci ca să pot ierta mai ușor. Desigur, aici întâmpin cealaltă problemă: pot ierta, am și făcut-o, dar nu pot uita. Astfel, amintindu-mi mereu aș putea spune că iertarea nu va fi vreodată completă; ceva își va striga mereu în mine nemulțumirea. Nu pot ucide demonul furios, deoarece nu pot să spun „gata, de mâine încep să uit.”

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s