Copacul Vieţii

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti… Într-un orășel verde cu ziduri gri de piatră, înconjurat de un deșert aspru și nemărginit, trăia un tânăr păstor de capre pe nume Urwah. Rămas fără de părinți de la o vârstă fragedă, Urwah fusese luat sub oblăduirea sa de către Obal, bărbatul cel mai bogat din oraș. Cel care era și singurul care-și permitea să țină două soții. Lui Urwah îi căzuse cu tronc cea mai tânără dintre cele două, pe numele ei diafan Balqis. Balqis era cea mai frumoasă femeie din oraș, având un păr negru și lung până la genunchi și niște ochi de culoarea nisipului fierbinte. Splendida creatură însă nici nu-l băga în seamă pe Urwah cel cu hainele zdrențuite. Băiatul suferea în tăcere. Ei, nu chiar în tăcere: cuiva tot i se plângea.

În fiecare zi Urwah mergea la Templul Marii Broaște Verzi și se ruga pentru măcar o privire din partea lui Balqis. Se ruga să poată într-o zi să aibă și el două capre pentru a-și lua o soție ștearsă, cu care s-o înlocuiască pe Balqis în gândurile sale. Fără vreun succes însă. Obal îi promisese că-i va da o capră drept răsplată într-o zi, dar acea zi nu mai venea. Lucrul care-l scotea cel mai tare din sărite pe Urwah era atunci când mergea la Templu și îi vedea pe alții că vin să-i aducă Broaștei ofrande, pentru că le-a îndeplinit cine știe ce dorință: ba li se născuse un fiu, ba le trecuse vreo bubă scârboasă… Urwah îi ura sincer pe aceștia și-și zicea în barbă: de ce Marea Broască, lăudat fie-i Numele, îi ajută pe ei și pe mine nu? Ce au ei în plus față de mine? Se roagă cineva cu mai multă ardoare decât mine? Nu e nimeni în oraș care să vină mai des decât mine la Templu. Și atunci?

Zilele treceau, iar cu fiecare dintre acestea nemulțumirea lui Urwah creștea. În gândul său începuse chiar să rostească tot felul de blasfemii, spunând că poate Marea Broască este surdă sau poate că nu e zeu deloc, ci doar o simplă broască din piatră. De cele mai multe ori însă regreta astfel de gânduri și alerga la Templu rugându-se mai abitir la Marea Broască. Alteori însă îi venea să ia o piatră și să facă bucăți Marea Broască. Tot din piatră. Piatra împotriva pietrei. Nu avea însă curaj: știa că oamenii îl vor ucide.

Într-o zi tare călduroasă, Urwah era cu caprele lui Obal la o margine de oraș, privind cum acestea înfulecau puțina vegetație. Avea cu el o piele de capră plină cu vin, pe care-l furase din pivnița lui Obal și turnase în loc apă. A început să bea din vinul cel dulce, stând la umbra unui copac neobișnuit de mare. După o vreme, pe Urwah pesemne că l-a furat somnul și a început să viseze. Ori asta, ori a avut o revelație: copacul sub care adormise a prins glas și a început să-i vorbească. „Urwah, fiul meu…ascultă-mi vorbele…” „Cine ești tu?” a grăit Urwah înspăimântat. „Eu sunt Zeul tău. Eu sunt adevăratul Zeu. Eu sunt Copacul Vieții. Iar tu vei face după cum îți spun vorbele mele.” „Ce vrei de la mine, Doamne?” a întrebat atunci Urwah cutremurat. „Copiii mei au pierdut calea. M-au uitat. Acum se închină la o stârpitură de broască. Tu, Urwah, trebuie să-i readuci pe calea cea bună.” „Dar cum pot să fac eu asta, Doamne?” s-a mirat Urwah. „Trebuie să mergi la acea spurcăciune căruia i se zice templul broaștei și să spargi chipul cioplit al necurățeniei. Apoi să pui foc templului.” „Dar oamenii mă vor omorî cu pietre de voi face asta. Îmi vor cere semne că Tu ești Zeul,” zise Urwah. „Nu-ți face griji în privința asta, Urwah. Le vei spune că singurul semn pe care li-l voi da va fi că nu se întâmpla nimic după ce vei distruge templul. Nu se vor isca nici furtuni de nisip, nu va veni nici marele potop și nici nu va fi invadat orașul de broaște. Așa să le spui că am zis eu.” „Bine Doamne. Așa voi face,” a spus Urwah cu supunere. Apoi s-a trezit. Ori asta, ori revelația a luat sfârșit. Caprele nu se vedeau pe nicăieri. Dar în loc să se sperie de ceea ce-i va face Obal pentru că pierduse caprele, Urwah s-a ridicat de la umbră, și-a scuturat hainele și a pornit hotărât spre Templul Marii Broaște Verzi: avea acum o misiune de la adevăratul Zeu.

VA URMA

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s