Scrise, nescrise și citite

Cineva a spus că o zi trecută fără a scrie ceva este o zi pierdută. Aș fi putut să scriu câte ceva în fiecare zi care a trecut de la ultimele mele cuvinte aruncate pe blog la sfârșitul lui septembrie. Dar nu am vrut. Totuși, de câteva ori am privit nehotărât ecranul din fața mea – ceva îmi dădea ghes parcă. Dar acel impuls necesar nu a mai venit. Și, la urma urmei, eu nu sunt Sartre, nu sunt scriitor. Îmi place să cred însă că aș putea fi; scriitor, nu Sartre. Pentru că scriitor nu te naști, ci devii, perseverând continuu până la obținerea unui rezultat mulțumitor. Deși, pentru a fi scriitor, îți trebuie liniște, trebuie să te închizi undeva într-o cămăruță singur cu gândurile tale, așteptând să te lovească inspirația. Sau cel puțin așa spun legendele despre scriitorii de demult.

Nu am suficient talent pentru asta? Măcar un autor de literatură de duzină pot să fiu, zic eu. Și zic și alții. Pot să inventez povești – dintre toți, tu știi cel mai bine. Poate a plăcut cuiva povestea cu Urwah și Copacul Vieții; sau poate cea cu Dýrfrœkn și Mániljós – bărbatul care voia să fie lup și lupoaica ce dorea să fie femeie. Nu știu de unde vin acestea, nu aleg vreo temă sau ceva: pur și simplu mă apuc să scriu și poveștile apar. Desigur, de cele mai multe ori îmi sunt inspirate de gândurile mele către tine. Uneori, precum în cazul poveștii cu lupii, nici nu știu unde vor duce – sfârșitul îmi este necunoscut atunci când mă apuc să scriu. Alteori mă împotmolesc și nu mai găsesc o continuare potrivită a poveștii. Așa a fost cazul cu tentativa nereușită de a scrie un început al jurnalului lui Gottfried Ackermann. Continuarea acesteia va zace în ciorne o vreme îndelungată de acum încolo.

Cu toate acestea, nu cred că voi fi vreodată scriitor. Nu numai că-mi lipsește timpul necesar pentru asta, dar îmi lipsește chiar și dorința – mă plictisesc repede atunci când scriu o poveste și caut s-o închei cât mai grabnic. Așa că voi scrie numai pe blog. Lumea va trebui să-l mai aștepte pe următorul Mihail Drumeș. Nume ales nu din întâmplare, ci datorită faptului că două persoane consideră că ceea ce scriu eu seamănă cu ceea ce a scris acesta. Am fost curios să aflu de ce anume… Mai ales că întâmplarea făcuse, înainte să menționeze și a doua persoană despre asta, să trec pe lângă niște cărți de Drumeș și să-mi amintesc de cele spuse de prima persoană căreia i se păruse că stilul meu seamănă cu al acestuia. Apoi a venit a doua menționare… Am ales chiar „Invitația la vals” – cartea indicată de cititoarea mea. Am aflat și de ce nu auzisem de Drumeș: nu a fost pe gustul criticii.

Am început lectura, firește, cu prefața. Dezamăgire! Nu înțeleg de ce țin unii autori de prefețe să facă un rezumat al acțiunii cărții. Este ca și cum cineva ți-ar povesti rezumatul unui film pe care nu l-ai văzut chiar înainte să înceapă filmul. Mie nu-mi place asta; îmi place să descopăr singur povestea. Rezumatul merge la cărțile de factură științifică, nu la cele aparținând genului beletristic. Mărturisesc și faptul că observațiile critice din prefață m-au făcut să încep citirea cărții propriu-zise cu o serie de idei preconcepute. Ceva însă m-a izbit în mod neplăcut încă de la primele pagini: scurtimea frazelor. Ciudat, tocmai când acest lucru începuse să mă agaseze, apar și primele fraze mai lungi, de parcă până și Drumeș și-ar fi spus că e timpul să arate că poate să scrie o frază mai lungă de două propoziții. Asta m-a amuzat teribil. Apoi însă m-am gândit că poate acesta este motivul asemănării dintre stilul lui Drumeș și al meu: frazele scurte. Deși pot să scriu fraze destul de lungi, credeți-mă pe cuvânt. Iar dacă veți alege să nu mă credeți, atunci, ca o dovadă, nu una foarte concludentă, desigur, dar o dovadă la urma urmei, voi scrie această frază destul de alambicată și nu prea, și care nu vrea neapărat să demonstreze ceva sau să ducă undeva, ci doar să arate că nu întotdeauna este nevoie să spui ceva printr-o alăturare nesfârșită de propoziții ca să transmiți un anumit lucru cititorului, și că poți să faci acest lucru și prin fraze mai scurte, care, bineînțeles, nu pot fi acuzate de vreo mare valoare artistică, dar reușesc, cu toate lipsurile lor evidente, să ajungă, cumva, nu știu sigur cum, să atingă ceva din ființa altor oameni. Voilà!

Personajul, Tudor Petrican, mi-a fost antipatic din prima până în ultima clipă. Și, deși poate părea surprinzător, așa mi-a fost și Micaela; mai puțin, dar mi-a fost. Apoi, povestea mi s-a părut absurdă, neverosimilă. Dar, cu toate acestea, am înțeles de ce reușește să fie pe placul multor oameni: exprimă sentimente și gânduri în care majoritatea se recunosc pe ei înșiși și relatează o dragoste sfâșietoare căutată de cei mai mulți dintre oameni. Am înțeles și sentimentele protagoniștilor romanului, atât cele pozitive, cât și cele negative. Nu am avut vreodată o problemă cu a înțelege ceea ce-i motivează pe oameni să se comporte așa cum o fac, ci mi-a lipsit înțelegerea motivului pentru care nu aleg să se opună firii lor și să acționeze pe baze ceva mai raționale, mai echilibrate. Iar la final, sincer vorbind, nici mie nu mi-a displăcut „Invitația la vals„. Ba chiar a reușit să mă facă să vreau să citesc și „Elevul Dima dintr-a șaptea„. Sau a șasea, că n-am reținut bine titlul și nu voi verifica pe google pentru a-mi ascunde scăparea. Adică, dacă Nichita Stănescu a citit-o de vreo șapte ori, trebuie să fie ceva de capul ei, nu? Așa zic și eu. F*ck the critics!

Singurul lucru care mi-a displăcut cu adevărat a fost alegerea sinuciderii ca metodă de a pune capăt durerii pierderii iubirii. Doare, știu, dar nu asta este soluția. Să alegi să fugi este calea celui slab. Cel puternic rămâne, și va suporta durerea până când își va pierde poate mințile sau până când va accepta pierderea și-și va regăsi echilibrul. Într-adevăr, există iubiri atât de puternice încât îți macină iremediabil ființa, îți pătrund atât de adânc în suflet, încât pierderea acelei persoane va fi devastatoare. Eu știu asta poate mai bine decât alții. Și să nu credeți că nu m-am gândit ce aș face dacă aș pierde-o – am făcut-o de nenumărate ori. La un moment dat, într-o clipă de slăbiciune, am crezut și că aș alege să mor… Dar adevărul este că aș face ceea ce am spus mai sus: ori mi-aș pierde mințile într-o zi, ori m-aș regăsi, cumva. Nu mi-aș lua viața, nu atâta vreme cât aș rămâne lucid. Aș suferi, dar aș rămâne. Pe de altă parte, dacă mi-aș pierde mințile…atunci nu voi fi eu cel care voi decide. Asta nu s-a întâmplat cu Petrican însă: el a ales să moară fiind perfect conștient, iar asta pur și simplu nu se face. Nu așa. „De ce n-am murit împreună?” se întreba Aimèe în scrisoarea ei de adio. Copilă naivă! Cu toții murim singuri. Trebuia însă să mă găsești pe mine – eu te-aș fi iubit și nu te-aș fi abandonat nicio clipă.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Felurite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Scrise, nescrise și citite

  1. lili3d zice:

    Mai e și ,,Scrisoarea de dragoste” – a lui Drumeș. Se pare că – cel mai semnificativ roman al său.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.