Monotonie

Sunt plictisit. N-am nimic de citit, iar teorema Cantor-Bernstein și integralele euleriene mă atrag precum îl atrage tămâia pe Diavol. Acest lucru mă face să mă întreb: mi-a plăcut matematica sau mi-a plăcut profesoara? Pentru că amintirea celor doi ani în care am avut-o profesoară pe doamna R. se suprapune cu perioada în care matematica îmi intrase în grații. Doamnă R., unde ești? Sunt atât de plictisit încât dacă ar veni cineva și mi-ar spune: „uite, apasă butonul ăsta și lumea se va sfârși„, l-aș apăsa. Dar acesta nu este un secret, nu-i așa? Desigur, aș regreta ulterior, dacă aș mai putea, făcând iarăși un lucru asupra căruia nu am stăruit suficient ca să-i judec urmările… Nu ar fi prima dată.

Ai crede că am lucruri mai bune de făcut. Păi… nu am. Ți se pare trist? Se mai întâmplă să mai trec și prin astfel de momente. Aș putea eventual să mai scriu ceva pe blog. Da, aș putea… Dar ce să scriu? Niciun gând nu-mi trece prin cap. Nimic… Sunt amorțit complet. Paralizie spirituală…

Ai remarcat, cred, faptul că am schimbat felul în care scriu pe blog. Ultimele postări au fost scrise la persoana a II-a, singular. Mi s-a părut mai interesant să mă adresez astfel, dar m-am răzgândit. Deși acesta este un mod de exprimare mai… intim, creând senzația unei apropieri între mine și cea/cel care citește. Până acum am folosit această exprimare numai atunci când mă adresam unei anumite persoane. O voi face și în continuare și voi reveni la scrierea la persoana a II-a plural, pentru lucrurile care nu-i sunt adresate.

Am văzut azi-noapte filmul cu pricina. Cum a fost? Îngrozitor. Dacă nu aș fi citit cartea, unele scene din film mi s-ar fi părut de neînțeles. Am fost extrem de dezamăgit… Aproape că mi-a stricat imaginea formată după citirea cărții. Și îmi amintesc de ecranizări mai reușite, precum The Last of the Mohicans. E drept, atunci citisem cartea cu ani în urmă, copil fiind, dar când am văzut-o pe Madeleine Stowe în rolul lui Cora Munro, am știut că ea este fiica cea mare a colonelului Munro, cea pe care mi-am imaginat-o citind cartea. La fel și cu Hawkeye, Alice Munro, Uncas, Chingachgook sau Magua – păreau că au coborât direct din paginile scrise de James Fenimore Cooper. L-am urât pe Magua din film cu toată ființa mea, atât de bine a intrat Wes Studi în rol. Unele ecranizări sunt chiar mai reușite decât cartea, dar cazurile sunt atât de rare.

Totuși, mă așteptam ca filmul să nu se ridice la înălțimea cărții, pentru că am considerat că este dificil să transpui într-un film trăirile interne complexe ale personajelor din carte. Despre ce carte este vorba voi spune atunci când voi fi pregătit să scriu despre ea. Nu încă…

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Felurite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.