Între eros și om

„Aș vrea să știu toate păcatele, toate, pentru ca pe toate să le pot făptui.”

John Steinbeck, The Grapes of Wrath

Noile generații mă dezgustă… Și nu atât din cauza prostiei de care dau dovadă, cât datorită îmbrățișării idealurilor care-mi repugnă. În numele expresiei: „îmi trăiesc viața”, cei care au venit după mine au îmbrățișat promiscuitatea, trăirile ieftine senzoriale, tot ceea ce hrănește trupul și spiritul animalic din om.

Relațiile pe termen lung par să aparțină unor vremuri perimate, muribunde. De ce să petreci ani la rând sărutând aceleași buze, atingând același trup, privind în aceiași ochi, când poți să ai parte, la anumite intervale de timp, de senzația buzelor străine, a trupului străin, a ochilor străini? Totul, desigur, în căutarea dragostei… Chiar și implicarea într-o relație fără alte sentimente decât cele date de senzualitate, are scuza că poate se va naște dragostea din asta. Trupul are nevoie de căldură, nu-i așa? Dorința sexuală trebuie satisfăcută, nu-i așa? Nu ne putem lupta cu impulsurile naturale, nu-i așa? Deși specia umană este singura care se naște fără vreun instinct, dar asta-i altă poveste…

Cât despre căsătorie… Cine are nevoie de așa ceva?! Moartea acesteia ține doar de întrebarea „când?” Puținii idealiști rămași nu fac altceva decât să răspundă unui impuls social perimat, izvorât mai degrabă din subconștientul colectiv.

Dar nu vă judec… Doar că îmi vine să vomit, atâta tot.

Ironic, am momente în care îmi doresc să fi putut și eu să fiu un fluturaș. Să zbor din floare-n floare, căutând mereu una mai colorată, mai parfumată, mai frumoasă… Din păcate, nu pot să fac asta. Nu pot să fac asta, pentru că am un suflet. Nu pot să fac asta, pentru că sunt om. Toate dobitoacele se lasă în voia simțurilor și doar asta știu a face. Este nevoie să fii om, ca să te poți opune chemării bestiei dinlăuntrul tău.

*** Postarea aceasta a fost scrisă, aproape în întregime, în noaptea de 12/13 august 2012. Nu am publicat-o însă atunci, pentru că n-am mai avut chef să o termin; iar ulterior am abandonat-o prin ciorne. Însă ieri i-am adăugat ultimele două paragrafe și citatul pescuit de prin cea mai recentă carte citită. Mă rog, și titlul ăsta tâmpit. Nu știu de ce, dar simțeam nevoia să mai public ceva, și o idee nouă pur și simplu nu mi-a trecut prin cap. Poate am devenit dependent…

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Felurite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Între eros și om

  1. dagatha zice:

    Do monsters have…a soul? 😀
    Liked it 🙂
    Ce te faci dacă vrei sa trăiești mereu pentru același suflet și vrei să rămâi așa forever, dar…se întâmplă să realizezi că ai făcut o greșeală? Sau că nu poți stabili echilibrul acela de care ai nevoie ca să rămâi…UNA.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Ne prefacem că nu știm, de dragul publicului? 😛

      🙂
      Asta este o minciună, de fapt: Nu trăiești pentru un alt suflet, ci trăiești pentru tine. Numai și numai pentru tine. Nu iubești acel alt suflet trădător și de nimic, iubești Dragostea – acel sentiment afurisit pe care nici măcar eu, în clipele mele de raționare rece și netulburată de vreun sentiment, nu-l pot explica.
      Nu am o soluție, după cum știi prea bine. Nu poți restabili echilibrul cu ușurință. S-ar putea, și aici doar ghicesc, să n-o poți face niciodată. Odată ce acel „ceva” din tine a fost zdruncinat, este posibil să nu mai poată fi reechilibrat: să se nască astfel un perpetuum mobile mental. Unul dureros.

      Apreciază

      • dagatha zice:

        Probabil că ai dreptate…Probabil că iubim Dragostea…Atunci de ce are chip și revine obsesiv in vise? De ce, din atâtea chipuri care s-au perindat în existența noastră, rămâne unul care nu se șterge pur și simplu…

        Soluții…nu are nimeni. You just keep trying…and hoping…or just give up 🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Pentru că așa trebuie să fie: trebuie să obțină până la urmă un chip. Este acea persoană care a fost „the closest thing to”…
        Probabil însă tu nu ești, pentru persoana al cărei chip îl visezi, acel „the closest thing to”… Asta ar fi problema.

        Apreciază

      • dagatha zice:

        Deci dragostea asta e condiționată de …celălalt? de reacțiile lui? de ”(non-)răspunsurile” lui?
        Doar că nu poti cere voie când te cuprinde, nu? : ”Hei, cred că te iubesc. Îmi dai voie?”. Probabil că ai dreptate și atunci e doar un act egoist…Deși…cred că povestea e lungă…
        🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Este. Dacă nu te iubește?
        Crezi că Rilke s-a înșelat, atunci când a spus acele vorbe cuprinse în citatul aflat în partea dreaptă a blogului meu? Atunci când iubești pe cineva așa, asta este! Nu-ți mai trece. Dar lui/ei… Ei, asta este o altă poveste.

        Apreciază

      • dagatha zice:

        corect. E altă poveste 🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Ca un PS la cele spuse mai sus: Probabil nu te-a iubit așa de la bun început.

        Apreciază

      • dagatha zice:

        🙂
        hm…
        să zicem că e vorba despre…generalități 🙂
        Pentru că atunci când particularizezi…lucrurile capătă…nuanțe, nu? 🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        În termeni generali vorbeam și eu. Ai perceput tu altfel, pentru că nu ai mai acordat acel PS cu restul comentariului.
        Uite cum ar fi arătat:
        „Este. Dacă nu te iubește?
        Crezi că Rilke s-a înșelat, atunci când a spus acele vorbe cuprinse în citatul aflat în partea dreaptă a blogului meu? Atunci când iubești pe cineva așa, asta este! nu-ți mai trece. Dar lui/ei… Ei, asta este o altă poveste. Probabil nu te-a iubit așa de la bun început.”
        Vezi? În general vorbind… 🙂

        Apreciază

      • dagatha zice:

        🙂
        If you put it that way…
        You are right… My mistake 😀

        Apreciază

  2. Naomikko zice:

    „Odată ce acel “ceva” din tine a fost zdruncinat, este posibil să nu mai poată fi reechilibrat”.. asta tine de tine, cat de puternic esti si cat de mult iti doresti sa atingi echilibrul. Doar ce am terminat de citit Padurea norvegiana a lui Murakami si am realizat cat de greu e pentru unii sa reedevina ce au fost, dupa ce sunt”zdravan zdruncinati”…te sperie sau mai bine zis te mira bestia dinlauntrul omului.Sa nu judeci..chiar te rog 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.