În căutarea Castaliei

Există o lume căreia îi aparții, singurul loc unde poți fi fericit, iar de vei pleca de acolo nu-ți va fi bine. Josef Knecht a părăsit Castalia și de aici i s-a tras moartea. Sunt mai multe feluri de a muri însă. Poți să mori, dar să continui să trăiești în același timp. Să trăiești, așa cum o face o floare, așa cum o face un stejar, așa cum o face un vierme… Ceva poate să te readucă la viață într-o zi… Altceva sau tot același lucru care te-a reînviat poate să te ucidă, să fii iarăși mort, dar viu.

Orice ai face, un singur lucru nu trebuie să-l faci vreodată: să pleci din lumea unde îți este locul. Îți va fi fatal, în cele din urmă: vei ajunge să urăști noua lume în care ai pătruns, iar dorul de lumea ta pierdută te va mistui treptat. Te vei transforma în altcineva. Vei pierde ceea ce ai fost și pierdut va rămâne pe vecie. Poți să privești dincolo de gard, dar să nu treci niciodată de cealaltă parte.

Era o zi a acestei ierni, ziua în care am înțeles sursa nefericirii mele. O zână albă și micuță m-a ajutat să mă dumiresc. Un dialog aparent neînsemnat a ridicat vălul ce mi-a tulburat vederea ani la rând. Am realizat atunci că nu sunt în lumea în care trebuia să fiu. Nu sunt în Castalia mea. Iar pentru a fi fericit trebuie să ajung acolo. Dar unde se află asta?

O vreme am crezut că este alături de tine. Acum nu mai sunt atât de sigur însă. Și ceea ce este și mai trist, este faptul că s-ar putea să nu mai aflu vreodată dacă era acolo sau nu Castalia mea. O muză m-a ghidat către acel loc și mi-a promis că va lăsa o lumină aprinsă pentru mine. Dar acum, acea muză și-a întors fața de la mine, a stins lumina și vrea să încuie poarta către Castalia promisă. Nu s-a hotărât încă; mă mai cântărește, parcă pentru a afla dacă merit sau nu această șansă. Sau poate că se teme să nu primească șarpele în paradis… Dar eu știu ce va spune, și o știe și ea, chiar dacă nu vrea încă să recunoască.

Probabil nu voi ajunge niciodată în Castalia mea… Dar ea este acolo, undeva… O simt în fiecare por al trupului. Îi aud chemarea… Doar că nu știu drumul către ea. Știu doar drumul către niciunde.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

48 de răspunsuri la În căutarea Castaliei

  1. dagatha zice:

    de când îl aștept! (articolul, zic!)
    🙂

    Apreciază

  2. Crisa zice:

    Îmi place combinația ” când nu ai ce face ” și ” o clipă de inspirație ” …rezultatul este ..minunat 🙂

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Mulțumesc. 🙂
      Ca să fiu sincer însă aveam cuvintele în cap încă de la conversația cu zâna. Uneori știu dinainte despre ce voi scrie, iar acele cuvinte nu sunt doar unele care formează „postări”, sunt gândurile mele.

      Apreciază

      • Crisa zice:

        Cu plăcere !!:)
        Uneori nu contează drumul de la care ai plecat , ci urma ce o lași și destinația …zâna ți-a oferit cuvintele în urma conversației , iar tu le-ai dat esență !
        Adevărat , sunt gândurile tale , din acest motiv am spus că rezultatul este …minunat !!

        Apreciază

  3. Pingback: LA MULŢI ANI, DRAGII MEI! | pluta cu paparude

  4. elaroseni zice:

    În seara asta îţi urez doar: La mulţi ani! 🙂

    Apreciază

  5. lafeeblanche zice:

    Asta cu lumea Castaliei m-a dat gata! Da! Castalia mea e undeva in lume! Prohibita cu totul! Crezi ca nu stiu cum e?

    Apreciază

  6. lafeeblanche zice:

    Cine stie cum a fost? Asa e, Castalia poate fi o metafora a locului pe care nu-l putem locui, a timpului pe care nu il putem fi, intre altele, desigur, fiindca sunt multe semnificatii! Cu tessalianul…
    Nu sunt Pythia, deși fiecare femeie speră, undeva în profunzimea sufletului ei, la venirea tessalianului hoț și sperjur care să nu o vrea preoteasă de templu și prezicătoare de viitor, ci femeie în toată puterea cuvântului, complice în răpire și artistă în construirea unui viitor comun. Complicitatea vine din aspirația la un anume tessalian și acceptarea lui și numai a lui. E acela care corespunde unui anume ceremonial al chemărilor din noi și nu al altuia. Câte Pythii n-or fi fost răpite, până să se ia decizia înlocuirii fecioarei preotese cu o țărancă de vreo 50 de ani, ferită de ispita dorurilor și a chemărilor…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.