Vorbe în timp

Timpul trece… Trece atât de repede, încât parcă mai ieri nici nu te cunoşteam. Iar acum… Acum am senzaţia că am petrecut deja o viaţă împreună. Sau două. Ştiu, am mai spus asta. Ideile şi vorbele mele sunt ciclice, ai uitat? Repet fără încetare aceleaşi cuvinte anoste. Nu poţi cere mai mult de unde nu este. Prea puţine cuvinte… Poate vor fi mai multe. Dar nu este timp, aşa cum prea bine ştii. De când suntem împreună am început o aprigă bătălie cu timpul. Şi, odată cu venirea toamnei, timpul va fi şi mai puţin. Tot mai puţin… Dar mă voi lupta în continuare cu acesta. Poate într-o zi…

Reciclare… de vorbe. Cuvinte auzite mai demult, deşi poate într-o altă formă. Spuse altcuiva, în alt timp. Şi asta doare… Înţeleg perfect ceea ce simţi. Dar nu le pot lua înapoi. Au fost spuse, purtate de vânt către zări necunoscute, pierdute în obscuritatea timpului… Pentru mine au fost. Tu încă le mai întorci pe toate părţile. Dar au fost… Timpul le-a venit de hac. Iar uitarea se va aşterne peste ele într-o zi. Lasă-le şi tu să moară. Lasă-le…

Eternităţi promise şi încălcate… O dată, de două ori… Cum să mai crezi atunci? Nu crede – lasă timpul să-ţi aducă dovezi. Veşnicul, prea-schimbătorul şi necruţătorul timp. Acelaşi timp care ne va frânge pe toţi, într-o zi. Dar nu te teme: te voi iubi şi după ce timpul va fi luat sfârşit; timpul meu… O umbră de va rămâne din conştiinţa mea, va fi suficient.

Te voi iubi… O promisiune… Te temi că o voi încălca? Eu nu abandonez oamenii pe care-i iubesc. Ştii asta deja. Nu te voi abandona nici pe tine. Ştiu: nici pe ea n-am abandonat-o complet… Şi asta nu e suficient pentru tine. Ce te face atunci specială, care este lucrul deosebit care să mă determine să rămân? Tu eşti focul care mi-a pârjolit sufletul. Tu eşti uraganul care mi-a răscolit simţurile. Tu eşti iubirea mea nepământeană. Tu eşti, Jeannie. Tu… şi nimeni altcineva. Voi rămâne. Voi rămâne, atâta vreme cât nu vei săvârşi ceva de neiertat. Dar şi atunci îmi va fi greu să plec. Poate voi rămâne şi aşa, deşi asta nu-ţi mai pot promite. Înfrânt, doborât, dar aş putea rămâne. Atunci însă ştiu că nu mă vei mai vrea tu alături. Nu vei mai putea suporta durerea mea, care te va copleşi, cu timpul. Mă vei trimite să plâng departe de tine, cât mai departe… Dar te conjur: să nu faci ceva de neiertat. Şi atunci voi rămâne. Sunt aici. Voi fi. Câtă vreme timpul mi-o va permite. Şi după timp, de voi putea. Nu voi pleca…

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Vorbe în timp

  1. twomasks zice:

    Frumoase cuvinte!

    Apreciază

  2. Ay, ce-mi place, Ragnar, Domnia-Ta!
    Sper că ești bine acolo, pe unde-oi fi fiind! Cling!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s