Vorbe, vreme

Vorbele nu mai curg aşa cum obişnuiau s-o facă, se spune. Iar în rarele ocazii în care curg, fac asta în direcţia greșită, sau aşa am auzit. Sau, s-o spunem de-a dreptul, le lipseşte patosul de altădată. Iar dacă nici asta nu este, atunci, desigur, alţii o fac mult mai bine, cu mult mai mult talent, cântându-şi imaginarele sau realele iubiri unice, irepetabile. Şi atunci, noi, cei lipsiţi de toate acestea, de ce să mai pierdem vremea?

Spune lumea că există o vreme pentru orice: o vreme pentru vorbe şi o vreme pentru tăcere. Într-o vreme nu puteam să tac, pentru că vorbele care curgeau prin mine mă asurzeau. Apoi am tăcut, pentru că timpul mi-a devenit inamic şi n-am mai găsit vremea să eliberez cuvintele. Acum o să tac, pentru că vorbele mele sunt luate în derâdere, sunt analizate, dezbrăcate de sensuri şi zdrobite în numele unui demers, dacă nu îndoielnic, atunci măcar nepotrivit. Să fie linişte! Cel puţin, pentru o vreme – doar se ştie cât de instabil sunt. Poate va sosi timpul când vorbele acumulate în mine se vor revărsa din nou, fără a mai ţine seama de veninul picurat de cuvintele care nu ar fi trebuit să facă asta. Dar, ca întotdeauna, este vina mea, nu-i aşa? Poate n-ar trebui să ascult vorbele străine. Problema este însă că acele vorbe n-ar fi trebuit să fie străine. Ar fi trebuit să fie… prietenoase. Măcar atât – spun.

Merg pe cărări întunecoase, din vreme în vreme. Caut sensuri şi nu le găsesc, din vorbe în vorbe. Privesc chipul ce îmi zâmbea odinioară şi văd doar încrâncenare. Şi nu am unde să mă refugiez. Aş face-o în vechiul meu loc de ascundere de lume, dar până şi aici de-acum sunt gol, privit cu ochi critici şi răi. Atunci, unde să mă duc? Acolo unde găseam simpatie porţile par să se fi închis.

Presupun că nu-mi rămâne de făcut decât să mă împotrivesc cuvintelor. Furie cu furie. Încrâncenare cu încrâncenare. Vorbe cu vorbe. Până când n-o să mai rămână ceva de spus. Este oare acea zi aproape? Spune-mi tu, pentru că eu nu mai văd viitorul. Darul profeţiei mi s-a pierdut în negura vremii, printre vorbe. Sau vorbiţi-mi voi, zei schimbători ca vremea şi ca vorbele.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Vorbe, vreme

  1. honeybee zice:

    ar trebui sa fie un mesaj ascuns? 🙂 pentru fiecare dintre noi poate insemna altceva. mie mi s-a parut frumoasa si am crezut ca o sa-ti placa. 🙂 dar poti s-o stergi daca nu a fost o alegere inspirata.

    Apreciază

  2. Lena zice:

    Cum faci sa taci? Cand mintea-ti fierbe-n ganduri ce te biciuiesc fara mila,cum sa taci fara sa tipi?!?..

    Apreciază

  3. lili zice:

    Îmi propun de multe ori să tac… până la următoarea idee. Și ar cam fi vremea înțelepciunii…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s