Sfârşit de iarnă

Pe vreme de furtună, apele oceanului sunt agitate şi-nspumate. Dar în adâncuri, acolo unde întunericul e veşnic, domneşte liniştea. Pe tărâmurile abisale chiar şi bestiile ascunse sub nisipuri, care pândesc bietele creaturi nebănuitoare, îşi săvârşesc oribilele fapte într-o tăcere mormântală.

Mereu ai văzut lucruri ascunse în mine. Întotdeauna m-ai suspectat de gânduri tăinuite. Nu ai vrut să accepţi că ceea ce îţi spun este şi ceea ce simt. Ai căutat şi cauţi cu înfrigurare motive şi dovezi care să îţi confirme bănuielile. Ai desfăcut cuvinte de înţelesuri; ai pus întrebări fără de sfârşit… Totul în numele unui demers al cărui scop este…? Vrei să mă alungi din tine? Vrei să uiţi c-am existat vreodată? Vrei să renegi orice simţire ce-ai avut-o pentru mine? Am obosit să mă tot lupt cu tine. Am obosit ca vorbele să mi se lovească de un zid. Fă ceea ce vrei, dar nu vei obţine ceea ce îţi doreşti: nu pot nega ceea ce este adevăr. Şi poate, într-o zi, vei şti că n-am minţit. Pentru că tu de asta mă acuzi, de fapt – minciună. Îmi spui, şi-ţi spui şi ţie asta: că eu sunt regele minciunii. Şarpele viclean ce ţi s-a strecurat sub piele. Sunt tot ceea ce vrei să fiu. Tot ceea ce te va face să dormi în pace în nopţile ce vor veni. Fie ca tine – dar eu nu voi rosti minciuna.

Nu ai văzut în mine ceea ce sunt de fapt: monstrul abisal ce prinde o pradă mult prea mare pentru el. Şi, deşi ştie asta, îşi ţine gura strânsă, în timp ce simte cum dinţii îi sunt smulşi, unul câte unul. Se-ncolăceşte, se zbate pe jumătate ieşit din hruba sa întunecată, ţinându-şi prada de parcă însăşi viaţa sa ar depinde de aceasta. Iraţional, de neînţeles pentru cei ce îl privesc – smintit de-a dreptul. (Deşi, acolo în adâncuri, toţi martorii sunt orbi.) Când ar putea să îşi desprindă încleştarea, s-o lase să se ducă – mare-i oceanul. Dar când oare avut-au bestiile minte?

Surpriză mi-a fost să-mi văd sufletul oglindit în tine – identice fiinţe, dar întoarse: eu sunt El, iar tu eşti Ea. Poate că sufletele-oglindă nu pot să coexiste – ceea ce văd în celălalt le-aduce aminte de ceea ce nu vor să ştie despre ele. De gânduri nedorite şi-alungate cu atâta patos. Şi din înverşunare nu prea se nasc veşnice iubiri. Iar de au fost născute, pornite pe drumul veşniciei sau vremelnice fiind… repede! să le ucidem înainte să apuce să ne prindă sufletul în plasa lor infamă.

Fie ca nopţile să-ţi fie line şi lipsite de-ntuneric. Să visezi numai lucruri frumoase – iepuri de pe pământ şi dintre cei ce pot zbura. Iar când răsare luna plină, să priveşti spre ea şi să deschizi fereastra. Ca să auzi urletul fantasmei lupului ce a trăit odată-n mine. Urlând a deşertăciune, a moarte şi a vânt.

Fie ca zilele să-ţi fie însorite. Iar miile de sori de-ar fi urmat, şi mie-mi străluci-vor în abis, ţie să-ţi mângâie chipul suav şi blând. Să-ţi usuce lacrimile, de-ar fi să se mai nască. Să uiţi de monstrul ce ţi-a tulburat un prea scurt vis. Coşmar, cum îi vei spune peste vremuri. Un gând rău de demult, acum aproape-uitat. Soarele cel negru ce-a apus. Nimicul…

Fie ca iernile să-ţi fie scurte şi uşoare. Dar când, la ceas de noapte, viscolul îţi va bate-n geam, deschide-i şi-ascultă glasul său turbat. Priveşte-adânc în noaptea albă şi poate m-ai putea zări. Sunt cel ce rătăcește prin viforniţă, cu faţa biciuită de cristale reci, visând la vremurile cele vechi. Ascultă cu atenţie şi poate vei auzi din mijlocul infernului un nume: Jeannie, iubita monstrului pierdut. Şi poate, pentru o clipă doar, te vei înfiora atinsă ca de gheaţă. Şi vei închide repede fereastra, ca răul să nu-ţi pătrundă iară-n suflet. Respiră, eşti în siguranţă – cel rău acum departe-i, nu te mai poate prinde. Eliberată eşti.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Personale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

22 de răspunsuri la Sfârşit de iarnă

  1. Ce trist, Ragnar!
    E cam așa:

    Ultimele flori

    N-am găsit iubito flori pentru tine
    Oricât m-aş fi trezit de dimineaţă
    A trecut azi Bacovia prin piaţă
    Şi-l caută doi domni în limuzine

    Magnoliile zac bolnave-n ceaţă
    Spitalele de muribunzi sunt pline
    Eu caut iubito flori pentru tine
    Florăreasa a murit azi dimineaţă

    Şi-avem de astăzi în oraş doi morţi
    Nici nu mai ştiu din noi care-i cel viu
    Tu mă aştepţi tăcută-ntr-un sicriu,

    Copiii în doliu aşteaptă la porţi
    Să treci ca mireasă a nopţii prin nori
    Pentru tine iubito, n-am găsit flori!

    (Ion Untaru, Invitație la Castel, 1995)

    Apreciază

  2. Rapt zice:

    Dar nu e prima data cand (se) minte. Dimpotriva, s-ar putea spune ca a facut din asta un mod de viata. De ce ne-am astepta ca un virtuoz al minciunii sa se transforme brusc intr-un graitor al adevarului? Pe de alta parte, pare sa fi iesit intact chiar din situatii mai triste, asa incat inclin sa-i dau, macar de aceasta data, dreptate: va trece. S-a mai sfarsit o eternitate? Nu-i bai, incepe urmatoarea, cea mai eterna dintre toate… poate.

    Apreciază

  3. Irene zice:

    Nu am ajuns intamplator aici. Scrii foarte frumos si te felicit din inima! Cred ca ai scrie asa de bine indiferent de muza (sau poate nu), totusi numai una poate rezona infinit la ceea ce spui, scrii. Eu cred ca, uneori, asa cum tu nu ii poti spune ca o iubesti, asa si ea, te minte, in suferinta, mintindu-se ca ii e bine, ca e fericita, poate o si declara, ca sa sune mai convingator, sau poate vezi tu rasturnat, ajutat fiind in talmacire… poate te minte, de teama, teama de a…nu mai fi…Poate si ea te iubeste in taina, ca si tine, si cercandu-i pe altii, vrea sa ajunga la tine, arhanghele? Per aspera ad astra…Sau poate e o joaca, esti un homo ludens. Cred că poti fi homo amans mai presus de toate, homo domesticus, socius, generosus, loquens, chiar si demens, creator, dar nu poti fi homo mendax.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Atunci când cineva comentează pentru prima oară, comentariul trebuie aprobat.
      Dacă nu întâmplător, atunci cum, sau de unde? Dacă pot întreba…
      Mulțumesc pentru aprecieri.

      Apreciază

  4. irene zice:

    Am trimis un comentariu, dar nu mi-a aparut, adresa mea este aici.

    Apreciază

  5. irene zice:

    Imi cer scuze ca iti raspund cu atata intarziere, nu am avut pic de intimitate. Blazonul tau e in casa mea a doua, scutul meu fiind din acelasi registru cu cel al lui Rilke (o sa-l dezvalui la vremea potrivita). Iar leatul cand ai inceput sa scrii a fost unul de uitare pentru mine.

    Apreciază

  6. Irene zice:

    Da. Poate. Nu.
    Scutul e un fel de a spune, este altfel, pt ca e atemporal. Esti departe de a fi neajutorat (asa ca o similitudine cu omul Rilke ar fi extrem de subtire). Citatul e bine ales si atat.
    Ti-am scris, nu ca sa ma bag in seama, ci pentru ca imi place cum scrii. Am citit aici si lucruri care m-au lasata gura-casca (so to speak), dar scrisul tau imi place, imi suna extrem de frumos si in acelasi timp… familiar.
    Diferenta este ca eu nu imi explorez abisurile. Ajung si eu uneori acolo, dar e o stare pe care nu mi-o cultiv. Cred ca astra insemna o tentatia mai degraba inspre zenit, nu spre nadir.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Nu totul este ceea ce pare a fi. Iar citatul l-am ales pentru că m-a durut la vremea respectivă. Trecusem peste el și apoi m-am întors și l-am recitit. Şi a rămas… Deşi poate că nu mai este un adevăr. Nu acum. Nu după tot ceea ce a fost.
      Ce anume te-a lăsat gură-cască? Dacă pot afla… Şi mulţumesc.
      Per aspera ad astra s-a vrut, mai degrabă, ca un fel de deviză în contradicție cu ceea ce sunt. Cu ceea ce eram atunci când am deschis blogul. O ironie. Sau poate se voia a fi ceea ce mai rămăsese din visurile copilăriei. O aducere-aminte.

      Apreciat de 1 persoană

  7. Irene zice:

    Acum multi ani am avut un vis, un vis tainic legat de copilaria mea frumoasa. La vremea respectiva parea ca l-am respins, dar nu era asa. Ma gandeam ca avem timp. La o zi distanta, am revenit, dar numai pentru foarte scurt timp, pentru ca totul decurgea altfel decat m-as fi asteptat. Eram limpede alungata din paradis. Ma incercau temeri, ma gandeam ca nu te poti insela cand e vorba de asa ceva. In singuratate ma perpeleau framantarile si incordarea imi crestea vazand cu ochii, insa dintotdeauna am fost buna la…teatru, cu scenariu improvizat si uneori lamentabil, dar buna. Am incercat atunci sa imi ascult inima. Ratiunea, in sinuoasa ei ironie, mi-a spus ca ma las dusa de fantasme. Asa ca am hotarat, dupa alte trei intrevederi cu visul tacut (placut, dar tacut), sa iau o decizie. Sa nu mai plec urechea la visuri desarte. La lucruri imature, iluzorii si nelalocul lor. Sa merg inainte, orice-ar fi. Tot ea, mintea, imi soptea ca fug de responsabilitate, de realitate. Trecut-au ierni de atunci, si, intr-o zi, rataceam pe o straduta pe care se insirau cladiri vechi, proaspat renovate, aranjate frumos in actualitatea lor. La un singur numar, era o cladire prafuita si uitata de timp. Asa parea, cel putin, si distrata, ma uitam cu bucurie la insemne, pana am tresarit. Tot ce era acolo, la intrarea neoclasica, cu mult mestesug facuta, cu bosaje, cornise si ancadrament – care alungau timpul doar cu o inscriptie, totul m-a facut sa ma gandesc ca visul s-a intrupat in strada, sa-mi aminteasca ceva demult uitat. Si ca acel vis aparuse acolo numai pentru mine. Aveam sa descopar ulterior ca dragostea aia atemporala, materializata și la vedere, hieroglifa pentru cei multi, era a unui incurabil (nn. separ bolnavul de gloata), opera de arta a unui artist. Urmarea a fost aparitia unui articol in ziar despre pravalia asta magica! De ce m-a suparat articolul? Pentru ca devoaland misterul, devenea accesibila oricui. Trecusem de sute de ori pe acolo, dar nici un trecator, in afara copiilor, nu statea sa se zgaiască și să mire…Pravalia acea era deschisa de un artist, dar unul care nu o facuse pentru mine. Am suportat infrangerea destul de bine- as spune, dar de atunci nu-mi mai pot alunga visul. Nici vréu. Cand am spus gura-casca (ca sa evit proasta, sau altele, cuvinte mai putin plastice, dar mai plate), ma refeream la unele comentarii aparute. Chiar daca cei care vin pe blogul tau sunt curiosi, imi imaginam cumva ca o anumita discretie minimala va fi asigurata. Week-end fericit!

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Blogul și eu am trecut prin diverse momente faste sau mai puțin. Răspunsurile la comentarii au fost în consecință. Și să nu uităm, la urma urmei, că am fost acuzat că sunt un scriitor, un mincinos. Ceea ce nu este neapărat fals.

      Apreciază

      • Irene zice:

        Sub semnul plăsmuirii nu stă (neapărat) un fals, dupa cum, nici (neaparat) un adevar. Ma intreb cum ar arata lumea fara scriitori? Fereasca Sfantul! Dacă e să facem o comparație a falsurilor(deși poate asta nu e ceva placut pentru mine), care minciuna e mai mare? Sa te minti pe tine insati/insuti si/sau sa induci minciuna in sufletul celuilalt? Excluzand-o poate pe asta, ziceam ca nu poti minti. E greu uneori să separi adevărul de minciună, când totul este ermetic. Eu una sunt de da sau nu (sunt destul de aspră cu mine însămi – ma laud), dar sunt extrem de indulgenta cu ceilalti, aproape sigur nu poti banui cum sunt. Pana acum, relatia cu celalalt a fost una de descoperire si apreciere a mea…postmortem, un neajuns mare (nici macar aparențele relativ neutre, daca nu pozitive, iar ma laud, nu m-au salvat in acest sens, sau poate tocmai astea, acum usor ninse-n cap, m-au infundat), pentru unu singur – oglinda si pentru mine, sa-mi fie iertata asertiunea. Ideea e ca exista minciuni si minciuni. Si ca nisipul rece, sub ochii tai, in cateva ceasuri de soare e altul, un taciune aprins…
        Asta da acuzatie! La mai mare! Scrie si pe hartie!

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Aş spune că să induci minciuna în sufletul celuilalt. Aşa zic eu.
        Şi mulțumesc. Aş scrie, dacă aş avea timp. După cum vezi, nici să răspund la comentarii nu (mai) reușesc.

        Apreciază

  8. Irene zice:

    Erratum errata
    Sa se mire, aceea si alte. Scuze, am scris in pripa.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s