Eu, cel ce sunt

Îmi aduc aminte de tine… A trecut multă vreme de când nu te-am mai văzut, atins, mirosit… În timp ce mă cufund în tine şi-ţi simt răceala de primăvară târzie mă năpădesc şi mai multe amintiri.

Îmi amintesc cum îţi cutreieram adâncurile odinioară. Cum mă mângâiau uneori razele soarelui care-ţi străbăteau apele albastre-verzui. Cum mă întâlneam cu tot felul de peşti şi creaturi bizare, în vreme ce mă plimbam pe nisipul tău rece. Îmi amintesc multe lucruri…
Îmi amintesc cum am trăit. Îmi amintesc cum am murit. Moartea a venit pe neaşteptate la mine. Adăstam pe nisip când am simţit-o cum se strecoară în mine. Ştiam că mor, dar parcă nu eram eu cel care murea. Carnea aceea muribundă îmi devenise străină. Îmi aduc aminte cum a putrezit şi apoi a fost luată de ape, iar eu am rămas în urmă, în cochilia mea. Carnea aceea nu eram eu – eu am continuat să văd, să aud, să simt… Iar într-o zi apele mării m-au luat şi pe mine şi m-au purtat pe nisipul plajei. Am zăcut acolo o vreme – nu ştiu cât.

Îmi amintesc ziua în care un băiat cu ochi zâmbitori m-a ridicat de pe nisipul fierbinte şi m-a pus la ureche. Şi m-a dus să mă dea în dar frumoasei lui, fata cu părul ca soarele, spunându-i: „Poţi să auzi marea în ea. Aşa vei purta marea cu tine oriunde ai fi.” M-am mirat de aceste vorbe: cum să auzi marea în mine? Marea era peste tot – o auzeam fără oprire. Abia mult mai târziu am înţeles ce voia să spună…

Fata cu părul ca soarele m-a luat cu ea în lume. Dar m-a luat şi de lângă marea mea iubită. Am continuat însă să-i aud glasul, cumva, venind din mine. Atunci am înţeles că, dacă eu o auzeam, şi alţii puteau s-o audă din mine. Deşi eram departe de ea, aveam marea cu mine, într-un fel.

Îmi amintesc nopţile-n care fata şi băiatul se iubeau cu neruşinare, în timp ce eu stăteam cuminte pe noptieră. Fără să ştie că îi privesc, sau poate fără să le pese. Iar uneori, când rămânea singură, fata cu părul ca soarele mă punea la ureche, asculta marea din mine şi zâmbea.

Îmi amintesc şi seara în care fata mea a plâns cu lacrimi de foc, ţinându-mă strâns la piept. Nu am ştiut atunci ce s-a întâmplat, dar din acea seară nu l-am mai văzut pe băiatul cu ochi zâmbitori. Dar fata mea m-a purtat cu ea în continuare. Chiar dacă un nou băiat şi-a făcut apariţia în viaţa ei, nu m-a abandonat. Nici măcar atunci când s-a mutat în altă casă, împreună cu el. A continuat să mă ţină cu ea, chiar şi după ce în viaţa ei au pătruns doi copii, un băiat şi o fată. Iar în unele nopţi mă lua şi asculta marea din mine. Dar şi ea, şi eu o auzeam tot mai slab. Poate că depărtarea de mare mă făcea să-i uit glasul, iar astfel marea din mine îşi pierdea puterea.

Într-o seară am aflat şi ce se întâmplase cu băiatul cu ochi zâmbitori – murise. Cei din casă vorbeau despre cum oamenii mor şi merg în rai, iar animalele mor şi atât – că ele n-au suflet. Voiam să strig şi să le spun că eu, melc fiind, am murit, dar tot aici mi-s. Mă rog, cred că aveau dreptate: sunt aici doar, nu în rai. Deşi, după cum spuneau ei c-ar fi raiul – o câmpie verde şi nesfârşită, lipsită de mare, nu cred că mi-ar plăcea acolo.
Într-o zi fata mea cu părul ca soarele, care între timp se cam albise, a rămas singură. Copiii plecaseră de mult din casă, iar iubitul ei a murit şi el. A plâns atât de mult în acele zile… Şi de fiecare dată, înainte s-adoarmă, asculta marea din mine, deşi glasul acesteia abia îl mai auzeai.

Aproape că am terminat de spus povestea şi am uitat să vă zic despre cum am ajuns din nou aici, în marea mea iubită. Nu credeam c-am s-o mai văd vreodată. Dar într-o zi, fata mea m-a luat şi m-a purtat într-o călătorie neaşteptată. Am fost foarte surprins să aud marea din nou. A stat o vreme pe plaja pustie, ţinându-mă în palmele ei obosite. Apoi a intrat cu picioarele desculţe în apa rece şi m-a aruncat în larg. Am primit cu bucurie îmbrăţişarea apei, dar şi cu regret – o să-mi fie dor de fata mea cu părul ca soarele. Ştiu că într-o zi valurile or să m-aducă iar la ţărm. Şi poate mă va lua iarăşi un băiat să mă dea în dar fetei lui. Şi voi ajunge iar departe de mare. Chiar dacă gândul unei noi călătorii printre oameni mi se pare atrăgător, aş prefera să-mi petrec toată viaţa lângă mare. Viaţa… Am uitat, pentru o clipă, de faptul că sunt mort. Sunt doar o cochilie goală acum. Dar văd, aud, simt…

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Eu, cel ce sunt

  1. july zice:

    Nu stiu altii cum sunt, dar eu fara mare, nu exist . Bine ai revenit ! 😀

    Apreciază

  2. Irene zice:

    Foarte frumos!. Chiar daca nu crezi, viata iti rade, deci sa-i razi si tu ei cumva…Mi-ai amintit lucruri sterse din amintire, probabil dureroase; ascultandu-i vocea, am ajuns aici, de unde am aflat ce ochi am si alte…

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Mulțumesc.
      Vocea cui ai ascultat-o, a mării?

      Apreciază

      • Irene zice:

        Vocea lui, cea mai frumoasa dintre voci, puternica ca vuietul marii, dar si lina ca sopotul ei de val. Cea mai blanda, dar si mai profunda…Te ademeneste, te cheama si, de incerci sa te apropii, te tranteste miloasa, la tarm. Tu, cine esti, daca asta e intrebarea? Da’ apoi, stiu mai bine, e retorica! De scrii asa, cel care incearca sa afle ceva, ramane doar cu stropii de pe genele ochilor…

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Şi ascultându-i vocea lui ai ajuns aici? Cum anume, dacă pot întreba.
        Şi cum scriu? Știu, multe întrebări. 🙂

        Apreciază

  3. Shop zice:

    Bine te-am regasit !

    Apreciază

  4. Irene zice:

    Am amânat răspunsul meu, dar nu cred că am făcut bine, primul impuls e, la mine, aproape întotdeauna, cel mai bun, pentru că nu e denaturat de nicio poleială chicioasă.
    Aveam o stare proastă, am renunțat la …mult… pentru prea mult timp (o să te întrebi cum o fi asta, bine, pentru că aici ne deosebim, tu faci lumea, în timp ce eu o umplu, o completez, am început să mă revolt, adică să fac ceva și pentru mine), ironia sorții, mi s-a reproșat că mă preocupă prea mult munca mea. Atunci, m-am retras, am pornit laptop-ul, și, gândindu-mă la discuția pe care nu voiam s-o port, am tastat per aspera… Cred ca încercam să-mi golesc mintea, simțeam că risc să o iau razna de supărare, în schimb mâinile lucrau, am deschis blogul tău și citeam, la început în gol, fără să găsesc vreo noimă, apoi gândurile tale s-au suprapus peste ale mele, și, am început să plâng. Lacrimile curgeau șiroaie și nu le puteam opri, nu știu să spun acum ce am citit, da’ aducea foarte mult cu o poveste din lumea mea neștiută (cu o excepție). Cum am auzit pași apropiindu-se, mi-am șters fața și am închis pagina ca atunci când ai ceva de ascuns, uitând apoi cu totul de ea, pentru că tot anul respectiv am fost în derivă (asta ar putea să însemne că a fost mai demult).
    Am uitat cu totul și de blog, când, la începutul anului ăsta, după ce mă (re)întâlnisem cu visul, l-am căutat (întâi blogul tău, apoi pe el). Blogul l-am regăsit.
    Atunci când am căutat blogul tău, mă gândeam la visul meu. Mi se părea că mă cheamă, că ne leagă ceva profund. Însă de câte ori ne-am întâlnit s-a purtat rece (cum m-aș fi așteptat la altceva după ce l-am respins de prima dată? De fapt, nu l-am respins, am vrut numai să mă încredințez că simte la fel, și drumurile o-dată separate, am făcut tot ce am putut să stau cât mai departe). O singură dată, m-a zărit într-o curte, într-una din zilele când mă întorceam de pe străduța cu prăvălia, și m-a surprins plăcut, cu o față iradiantă, sărind cu pas elastic scările, a năvălit în fața mea, cu un tonus de milioane, îndrăgostit parcă de Viața însăși, parcă s-a luminat totul în jur; abia am avut timp să-mi reglez respirația, și, pentru că nu mă așteptam, eu, care știu să vorbesc și cu dobitoacele, nu am putut să reacționez, am rămas într-o stare de prostație, i-am răspuns scurt la întrebare și… i-am întors spatele.
    Apoi te-am felicitat. Abia după ce ți-am scris, am început să te citesc. Nu am citit decât o parte din blog, nu prea am timp, de fapt, practic, acum trebuia să fiu în altă parte.
    Scrii foarte frumos (fără să fiu un lector avizat în sensul formal), mă repet, m-au cucerit scrisorile de dragoste, dar și celelalte scrieri, toate îmi par o confesiune adresată mie. Dacă asta nu e artă, atunci ce este?.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Mulțumesc pentru apreciere. 🙂 Şi pentru răspuns. Deși îl găsesc destul de criptic, pentru că tot n-am înțeles despre a cui voce este vorba. El, cine, visul? Şi visul este o persoană, o aspirație sau ce anume?

      Apreciază

  5. Irene zice:

    Am scris anume exact cum ai spus, cu îngăduință, criptic. Nu am vrut să spun mai mult de atât, let it be, nici eu nu am insistat atunci când ai spus că J. E. nu e imaginară, eu mă referam la relația cu ea, nu la ea, da’ mi-a dat o stare de bine cum mi-ai răspuns.
    Nu se cunoaște încă, din câte știu eu nicio cușcă Faraday capabilă să blocheze undele electromagnetice de frecvență ultra-joasă. Dacă poți admite existența unei comunicări de la distanță între un emitent și un receptor, atunci imaginează-ți că mintea receptorului poate să primească un mesaj, să zicem într-o sugestivă aproximare, atât prin radio cât și prin TV (nu o lua, te rog, ad litteram), adică voce sau imagine. Nu știu care au fost unde delta și care alfa, nu am mai citit despre așa ceva, dar la mine știu că au fost de tip voce, auditiv.
    A fost odată un dr. McDougall care susținea că noi ne „aspirăm” unul pe celălalt.

    Apreciază

  6. Irene zice:

    La întrebarea asta nu am cum să-ți răspund cinstit decât dacă îmi spui dacă tu ai alungat-o pe ea, sau ea ți-a sugerat cumva că ai putea să-i porți…o…un sentiment mai aparte… să zicem…în proximitatea veșniciei…Mă rog, asta însemnând că ți-a adus sugestia în alte cuvinte, chiar alese mai puțin, uzuale poate, pentru că dacă ți-ar fi spus la vremea aceea așa sec, brut, presupun că ai fi spus că e puțin cu-cu. Pardon my language. Acum legat de mine, vreau să menționez că doar primul gând a fost transmis pe calea undelor, după aceea, cam toate au blițuit ca flash-uri. Prozaic vorbind, dar concis, visul nu e o persoană.
    Legat de prima conversație la un pahar cu apă plată, îmi aduc aminte că am povestit de teoria asta a raportării la ceilalți, dar găsesc cu mult mai interesantă desăvârșirea ei, acum.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      S-o alung?… Pe cine?
      Prima conversație?… Cu cine, unde? Și cui ai povestit? Și unde a fost desăvârșită și de către cine?
      Știu, multe întrebări. Dar cuvintele tale îmi par încifrate și nu-mi place să pescuiesc în ape tulburi. 🙂

      Apreciază

  7. Irene zice:

    Pe J. E.
    Cu tine, acasă. Despre asta nu aș fi vrut a povesti, dar dacă vreun nevrednic a scos asta din mine, atunci Dumnezeu să-l aibă în pază! Desăvârșită cu artă, de tine, si adusă aici. Mie nu-mi place să mă arăt…
    Apa mea fiind tulburată, mă retrag, mulțumindu-ți pentru găzduire! Niciodată nu-s prea multe întrebări. Și nu aș profita niciodată de nimeni.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      N-am alungat-o pe J și nici ea nu mi-a sugerat că aş putea să-i port… Apropo, ce înseamnă „un sentiment… în proximitatea veșniciei”?
      Cu mine, acasă? Te referi la primul tău comentariu pe blog sau e vorba de altceva? Și dacă este altceva, ce este?
      Spuneam doar că am dificultăți în a înțelege sensul unor cuvinte de-ale tale, de aici și întrebările.

      Apreciază

  8. Irene zice:

    Eu am rămas cu impresia că așa ai povestit într-una dintre poveștile tale. Un sentiment despre care îmi vine greu să vorbesc fie și unei mulțimi de trei, acum cel puțin. (La acel nevolnic mă refeream când spuneam să-l aibă în pază Dumnezeu, dacă purtat-a vreun zvon rău spre Răsărit și-n șuiet de vânt, într-un moment de sminteală, nu zic de naturalețe, ar fi scăpat ceva ce ar fi putut să dăuneze altcuiva decât lui). Da, am fost tentată să mă încurc și să spun acasă la mine, dar a fost la tine. Diferența dintre cele două e zidul lui Rilke. Dar asta e doar o divagație literară.Dacă nu înțelegi, atunci e doar vina mea. Și imi cer iertare.

    Apreciază

  9. Ragnar zice:

    Mulțime de trei? Care sunt elementele sale? Și cine este nevolnicul care “ar fi scăpat ceva ce ar fi putut să dăuneze altcuiva decât lui”? Ce ar fi putut să scape, unde anume și cui ar fi putut dăuna asta?
    Unde este al tău “acasă”?
    Mă tem că tot nu înțeleg, iar răspunsurile tale mai mult tăinuiesc decât lămuresc. Nu e nevoie să-ți ceri iertare. Dar va trebui să vorbești ceva mai deslușit, dacă vrei să mă dumiresc.

    Apreciază

  10. Irene zice:

    {alb, negru, gri}. Orice mulțime mai mare de două elemente. Aici suntem pe blogul tau, pe net. Nevolnica-s eu. O autoironie. Vorbe.
    Acasă e unde e inima mea.
    Mă gândeam la versurile:
    ”Nur eine schmale Wand ist zwischen uns,
    durch Zufall; denn es könnte sein:
    ein Rufen deines oder meines Munds. (…) du bist allein”…
    Asta aveam în minte, iar tu ai scris despre țarul Ivan. Probabil că nu găsești nimic ieșit din comun; poate ai numai alte întrebări. Știu în parte povestea lui Ivan, poate și altele, dacă nu comentez, nu înseamnă (neapărat) că nu am înțeles ce ai scris, la fel cum dacă strig tare, lăutărește, nu-nseamnă că mă auzi mai bine. Mi-e mai greu să scriu acum, nu ție, ci să scriu aici, și acum, sunt prinsă cu treabă.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Aha, înțeleg. Sau poate nu înțeleg și doar cred că înțeleg. 🙂
      Am scris despre Ivan, pentru că, se pare, înțeleg foarte bine modul de funcționare al monștrilor, al ființelor umane cu mințile tulburate. Faptul că aveai asta în minte poate fi doar o coincidenţă sau ceva.

      Apreciază

  11. Irene zice:

    Da, înțelegi. Ai dreptate în parte cu ce ai spus, însă nu înțeleg să mă judeci.
    Asumare înseamnă un pas pentru cei nevolnici, sau jumătatea drumului pentru iubiți, sau drumul dificil spre astre pentru cei aleși.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s