Numele meu este…

Multe s-au spus despre mine şi mulţi şi-au imaginat despre mine diverse lucruri. Aşa că m-am gândit, dacă tot este moda să-ţi asumi o identitate, de preferat cea reală, să vă lămuresc cu privire la cine sunt şi care este numele meu.

Am să încerc să-mi aduc aminte când mi-a pictat unul dintre voi pentru prima oară chipul. A trecut atât de multă vreme… Prea multă. Să fi fost oare cei din Çatalhöyük? Nu mai sunt sigur – asta a fost acum vreo nouă milenii. Oricum, exagerez atunci când spun „chipul”, pentru că acei oameni pictaseră nişte păsări negre. Aripile negre sau cenuşii îmi caracterizează imaginea pentru mulţi dintre voi. Şi aproape toate chipurile ce mi le-aţi pictat sunt atât de… lugubre. De ce nu aş fi frumos, o fiinţă absolut splendidă? Doar pentru că vă este teamă de mine? Sigur, unele imagini chiar mi-au plăcut, oricât de sinistre au fost. Îmi amintesc de tânărul persan, cu mâini subţiri şi ochi negri care m-a pictat într-o seară târzie de vară, la lumina lămpii sale. Îmi picta chipul, aşa cum credea că trebuie să arăt, cu mâini tremurânde, iar la sfârşit s-a oprit, înfiorat, şi a privit imaginea o vreme. Pictase o fiinţă ameninţătoare, aproape translucidă, care părea să plutească deasupra pământului. Dar imaginea avea în ea ceva inexprimabil, ceva frumos. Sau aşa mi s-a părut mie.

Ceea ce nu înţeleg însă este de ce aţi simţit că sunt o entitate, o creatură în afara fiinţei voastre? Ceva care vă pune capăt existenţei, pentru că altfel voi aţi fi trăit veşnic, desigur. De fapt, înţeleg: tot ceea ce aţi creat este după propriile voastre chipuri, până şi zeii voştri. Totuşi, unul dintre voi a fost tare aproape de adevărata mea natură. Nu i-aţi acordat însă prea multă atenţie, pentru că era poet şi aţi considerat că era doar o metaforă. Şi aţi avea dreptate să credeţi asta, pentru că nu intuise că aş fi cu voi clipă de clipă, el doar se juca cu vorbele, căutând sensuri noi.

Să vă spun numele meu acum, sau aţi înţeles deja cine sunt? Dacă nu, o să vă spun mai încolo. Înainte de asta, vreau să vă spun că sunt cu voi de la început. M-am bucurat de apariţia voastră. În sfârşit, după multe milenii nesfârşite se născuse o creatură interesantă! Pentru că sunt aici de mult mai multă vreme înaintea voastră. Surprinzător, deşi a trecut o eternitate de atunci, nu am uitat momentul în care am devenit conştient de existenţa mea. A fost ciudat, pentru că nu înţelegeam ce sunt şi unde sunt. Abia când acea vietate a murit, am aflat ce sunt. Trăiesc cu fiecare viaţă. Sunt în fiecare dintre voi. Cresc odată cu voi, în voi. Şi înţeleg că dacă am început să exist odată cu viaţa, voi sfârşi odată cu ea. Îngrozitor gând! Acelaşi gând care vă macină şi pe voi. Dar voi, majoritatea, aveţi zei închipuiţi care să vă ţină de cald. Eu, după atâta vreme în-lume, nu pot să spun c-ar exista aievea zei. Nu vă pot spune cu certitudine nici dacă lumea a fost creată de o fiinţă sau s-a născut din haos. Dar zei să ştiţi că n-am văzut de când sunt pe pământ. Dacă vreţi să credeţi că există zei, atunci, după definiţia voastră, eu sunt cel mai potrivit. Exist de miliarde de ani şi nu-mi văd un sfârşit apropiat, deşi ştiu că acesta va veni, cândva. Dar nu sunt zeu.

Ce sunt atunci? Îmi e greu să vă explic. Mintea voastră mărginită nu mă poate percepe aşa cum sunt. Sunt şi nu sunt. Sunt în voi, iar când muriţi nu mai sunt, dar sunt în cei care sunt vii. Sunt unul singur, deşi sunt în mii şi mii de trupuri. Şi, contrar a ceea ce se crede despre mine, nu eu vă curm existenţa. Vieţile vi se sfârşesc, pur şi simplu. Eu doar asist la agonia voastră, până când viaţa vi se scurge din ultima celulă. Nedrept, prea devreme poate, dar aşa e lumea voastră; aşa a fost mereu.

Poate a venit vremea să vă spun numele meu… Care nu este vreunul dintre cele pe care, în decursul mileniilor, mi le-aţi pus: Yama, Samael, Thanatos, Ankou, Hel, Azrael… sau cel care mi-a plăcut cel mai mult: Ereşkigal. De ce aţi presupus însă că am un nume? Cine m-a botezat? Dumnezeu? M-am numit singur? Sincer, m-am gândit şi la asta: să-mi aleg singur un nume. Dar am renunţat – nu am nevoie de un nume. Numele meu este cel pe care vreţi voi să-l am. Numele vostru. Chipul meu este cel pe care vreţi voi să-l am. Chipul vostru. Sunt cu voi, în voi, pentru totdeauna. Sunt umbra care vă-nsoţeşte. Sunt sfârşitul viselor fragile şi al speranţelor inutile. Sunt sfârşitul omului. Sunt destinaţia, întunericul şi moartea.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Numele meu este…

  1. Bine te-am găsit. Eu (mai) port un nume. M-am născut cu el. Într-o zi, poate nu-l voi mia avea… 🙂

    Apreciază

  2. lili zice:

    Sfârșitul omului poate că este începutul a altceva. Sau nu este niciodată. Întunericul nu poate exista fără lumină. Moartea nu poate exista fără viață. Deci, nu ești singur.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Poate, dar probabil nu.
      Moartea fără viaţă… da, nu poate exista. Întunericul însă există fără lumină și viceversa. Dacă în univers era o singură stea, exista doar lumina. Întunericul este creat numai de interpunerea unor obiecte în drumul luminii. Întunericul absolut va exista când lumina ultimei stele din univers se va stinge. Sau a existat înainte de apariția universului; singur, fără vreo rază de lumină.

      Apreciază

  3. Irene zice:

    Am cules o rodie pentru tine, să ți-o dau în dar, cu gândul că așa, sufletul o să-ți coboare în trup… și m-am găsit, pe negândite, în subterana ta. Roiau suflete între rânduri, da’ tu nu erai. Ochiul tău veghea de la distanță…Iar buzele-mi de iască, la ieșire, au murmurat o invocație către Dumnezeu. Nu, nu mi-era deloc teamă, dar mă gândeam câtă suferință că Cea-fără-de-nume a apărut înainte să fie ceva, iar tu, care ari în scris, ai pus un semn de carte, la recititele – azi – versuri: ”ești singur și împovărat de tine”. E un paradox, știu.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Ţi-am pus niște întrebări la o postare mai veche…
      Şi unde eram, dacă nu în subterana mea? Iar scopul rodiei nu era să mă facă să rămân în subterană? 😕
      Versuri recitite? Nu de către mine. Şi nu înțeleg care-i paradoxul. „Singur şi împovărat de tine”? Că nu pare aşa – sună de parcă ar fi singur şi împovărat de el însuși. Adică tot singur.
      Şi cum ar în scris? Ştiu, multe întrebări. 🙂

      Apreciază

  4. Lena zice:

    Salutari tie,cel ce esti,fara de nume.😊

    Apreciază

  5. Irene zice:

    Ari cum ara plugarul lui Tepl. Eu nu am mai deschis cartea asta din 1998, an in care am si cumparat-o (nu am cum sa verific, am mii de volume de carti, aranjate pe cate trei randuri). Iti spune, oare, ceva si tie anul asta, ai cumva amintiri de atunci? Daca sunt placute, le poti impartasi? Astra face parte din mine. Fragmente de ganduri, dialog si simtire (e drept, inchipuita) din viata mea se regasesc aici. La fel, muzica (nu si cea intunecata). Doar el ma cunoaste atat de bine. Nu mi-ar marturisi decat poate, daca l-as implora! Dar stie ca nu as face asta decat daca ar dori cu adevarat. Rodia poate sa te coboare in subterana, sau, in alt registru, sa-ti coboare sufletul in trup. Presupun ca erai la ”datorie”. Versurilor le lipsea un azi. Adica, paradox, azi nu mai esti singur, decat daca alegi sa fii. In actul artistic nu o sa fii niciodata singur. Deocamdata atat.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      N-am de unde ști cum ara plugarul lui Tepl. Citatul din „Plugarul și moartea” conținut de o postare de-a mea era pescuit din „Ființă și timp”.
      1998? Sunt destule amintiri. Dar cred că le-am împărtășit deja, prin „Viaţa lui Ragnar”.
      Şi tot nu înțeleg paradoxul – probabil sunt mai greu de cap. Nu ești singur decât dacă alegi să fii? Unde e paradoxul aici? Paradox era dacă era singur, dar cu cineva. Iar „singur, dar cu cineva” nu mai pare deloc paradox demonstrabil teoretic, dar imposibil în realitate, ci de-a dreptul eroare logică.

      Apreciază

  6. Irene zice:

    Oare de ce ar fi nevoie ca un inteligent să demonstreze cuiva că este departe de a fi cap sec? Tu, cu siguranță, nu ai probleme cu inteligența. Altfel, nu ai fi citit (fie, să zicem că e numai atât!). Pe mine mă exclud, fiind subiectivă cel puțin în ce mă privește, mai mult, niciodată intelectul meu nu a fost pus sub semn de întrebare (poate eu m-am îndoit uneori de mine, dar asta numai eu am știut-o), dar există un început în orice.
    Nu am încă dorința de a-mi deschide un blog (am avut o pornire, forțată de împrejurări, și tot atunci eșuată – în 2010), deși îi admir pe cei care fac asta, nu înțeleg să mă confesez pe net mai mult decât o fac deja, regulat, nu am nici timp, și nu știu să fiu altfel decât sinceră și plină de …sensibilități… Mai mult, nu înțeleg de ce cei care își deschid un blog îl restricționează, să nu aibă acces decât cunoscuții. La ce bun? Păi nu l-au deschis din capul locului (ca) să fie citit, citit de oricine?
    Citindu-ți argumentul logic, m-am găsit cumva în imposibilitatea de a clarifica paradoxul. De ce? Pentru că eu l-am văzut ca pe-o ciudățenie, iar tu l-ai luat stricto sensu. La început, am fost tentată să răspund cu impetuozitate, apoi am râs (mă ierți, te rog, m-a bucurat curiozitatea ta, chiar dacă lipsită de răbdare, cu o irascibilitate temperată, pe undeva de înțeles), apoi am fost tentată să-ți răspund sec și cât se poate de logic. Dar asta ar fi însemnat să îmi arăt latura nordică (dacă îmi poți îngădui acest fel de a spune, se știe nordicii sunt eminamente raționali și civilizați), adică să nu admit niciun fel de abatere de la logic sau cognoscibil. Ceva ce în atare situațiune era puțin posibil. Apoi am ajuns la stranietate și la faptul că așa-numiții quarci nu pot trăi unul fără altul. În final, am fost gata să renunț să-ți mai scriu vreun rând, cu gândul că nu o să mai scriu decât despre scriitura ta sau mesaj, postare etc. Acum nu mai știu…
    Sigur că nu ești singur decât dacă alegi să fii, iar alteori, ești împins de împrejurări. Problema este când nu ești, și totuși, alegi să fii… lup… singuratec. Mai apoi, crezi că nu poți fi cu cineva (și regretabil, de altfel) să fii totuși singur? Asta este cea mai urâtă singurătate! Totuși după mine, cea mai tristă situație e să fii singur-cuc…
    Ca să redau și partea solară a naturii lucrurilor, cea mai fericită situație e să nu fii singur acasă, să ai o relație imaginară cu J. E. sau J. Lo pe viață/vieți (și care să nu fie trecută în tabelul periodic al elementelor), așa cum mi-a apărut mie pe pagina de startup la messenger – Only J. isn’t on the periodic table! Dar tu nu ești oportunist. Nu ai profita de situații, alții nu știu să se oprească nici după ce li se cere cu stăruință!
    Aș fi curioasă să-mi spui, de unde ideea cu păcatele și dacă ai mai scris despre asta undeva.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Mai întâi, îmi exprim scuzele pentru întârzierea cu care răspund – timpul meu liber este extrem de limitat. Apoi, nu sunt chiar atât de citit.
      Blogul meu este liber. Bine, oarecum. Am șters unele comentarii venite de la imbecili care mă insultau fără argumente. Adică, dacă mă insulţi, vino cu dovezi. Dar altfel, oricine poate intra aici și comenta, dacă vrea. (Nu interpreta într-o manieră personală acest paragraf. Dacă răzbate cumva asta din vorbele mele, îmi cer scuze, dar nu asta a fost intenția mea. Paragraful este pur informativ.)
      Am însă tendința asta: de a privi lucrurile aşa cum sunt, nu în sensul lor oarecum abstract. Şi de multe ori nu mă prind din prima nici de anumite ironii.
      Da, probabil e neplăcut să fii singur-cuc, comparativ cu a fi singur cu cineva. În a doua variantă, poți să întrebi cum e vremea afară şi să primeşti şi un alt răspuns în afara ecoului.
      Relație imaginară cu J.E.? Dar Jameelah Erreinua nu este imaginară, nu ştiu de ce afirmi asta. Sau este o afirmație care trebuie interpretată sensu lato? Chiar dacă J nu apare în tabelul periodic al elementelor, a mea J nu este eterică, este reală, materială.
      Care idee cu păcatele? Am scris în mai multe locuri despre păcate…

      Apreciază

  7. Irene zice:

    Bine, cum ești tot așa de generos, îmi cer și eu scuze că am scris atât de neglijent, așa cum fac de ceva vreme.
    Da, ai dreptate, e o afirmație…atotcuprinzătoare. Mă gândeam că este catharsis, dar am mers prin metoda reducerii la absurd. So J. is alive, good for you!!!
    La paragraful al doilea am râs sonor, râs care nu aducea nici a chițăit de șoarece, da’ nici a râs homeric, și cum era bine trecut de miezul nopții, s-a propagat în …eter.
    Am un alibi în sensul figurat pentru ”locul comun” din al doilea paragraf, și anume, ora la care ți-am scris (era înaintată, iar energia mea, altfel bună, era cam…(re)dusă).
    Mă refeream la postarea despre păcat scrisă de Crăciun, anul trecut. Două cuvinte dintre cele grecești nu-mi sunt cunoscute – sau mai degrabă întâlnite – ca termeni Λογισμοι și Ἀκηδία (nu ca păcate). Aș dori să știu dacă ai scris despre asta și în altă parte decât pe bloguri. Mulțumesc.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Râsul este întotdeauna benefic. 🙂
      Cuvintele sunt din manuscrisul lui Evragie Ponticul. Şi nu am mai scris despre asta în altă parte. Nici nu am cum – scriu doar pe bloguri. 🙂

      Apreciază

  8. Irene zice:

    Acum am recitit ce am scris, și, paragraful cu singur-cuc e al treilea, nu al doilea…Îmi cer scuze și pentru asta, și te rog să nu mi-o iei în nume de rău! Eu le-am scris într-un doc, unde apar inclusiv italicele.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s