Creaţia literară începe, neîndoios, prin imitarea unor scrieri anterioare*

Nu pot spune cu certitudine când s-a insinuat în mintea mea ideea de a scrie o carte, care apoi a devenit două, după o vreme trei şi acum treisprezece. Ştiu însă ce m-a împiedicat până acum să mă apuc de scris: teama că, după ce le-aş termina de scris, aş descoperi cu groază că altcineva, altundeva, acum sau mai demult, a scris ceva identic.

Se întâmplă oare ca oameni diferiţi, din ţări diferite, să aibă aceleaşi idei, aceleaşi gânduri, aceleaşi vise, în acelaşi timp sau în timpuri diferite, fără să ştie unul de altul? Şi atunci, ceilalţi să sară repede: plagiat! Cuvântul naşte o spaimă indescriptibilă în mine. Nu este teama de a fi privit cu dispreţ de către ceilalţi, dezvăluit ca un impostor şi un mincinos, un hoţ neruşinat; este gândul îngrozitor că altcineva, altundeva, altcândva a putut zămisli aceleaşi idei, aceleaşi gânduri, aceleaşi vise, aceleaşi poveşti ca şi mine. Cine era acel om? De ce-i treceau prin cap gândurile mele? Cum a putut să-mi fure visele? Ce este omul? Ce suntem?… Suntem doar nişte ecouri ale unor voci pierdute de demult? Cuvintele, ideile şi visele plutesc într-un eter necunoscut şi ne pătrund pe furiş în minte, în gânduri? Murim doar pentru a trăi o nouă viaţă, într-un alt trup, într-un alt loc, într-un alt timp? Uităm c-am mai trăit cândva şi ajungem să ne repetăm ideile, cuvintele şi visele? Cum este să dormi într-un somn adânc şi să visezi ceva ce a visat altcineva, altundeva, demult? Ce noimă ar mai avea atunci această lume? Noi chipuri, noi vieţi, noi gânduri – nimic nu ar fi atunci adevărat. Doar cicluri: chipuri, vieţi şi gânduri repetate la nesfârşit. Voi spune: nu! Nu voi fi părtaş la aşa ceva! Nu voi fi eu acela care va aduce moartea lumii, a gândurilor şi a cuvintelor ce vor să fie noi. Ce-i vechi, vechi să fie! Şi astfel, noi gânduri şi cuvinte să se nască. Fără vorbe şi vise plagiate.

Puteţi, cred, înţelege acum teama ce m-a oprit din a aşterne pe hârtie cărţile plănuite. Însă recent am hotărât să mă apuc, în cele din urmă, să le scriu. Cred că a contat cel mai mult faptul că tu m-ai încurajat s-o fac. Deşi am unele dubii în privinţa laudelor tale la adresa scrierilor mele – tu mă iubeşti, sau m-ai iubit cândva, şi nu cred că ai fi putut aprecia nepărtinitor calitatea acestora. Dar chiar şi aşa fiind, cărţile tot le voi scrie. Ce pot să pierd? De scris, oricine poate; mai greu este să-şi vadă cărţile publicate. Dar le voi scrie, chiar de vor fi să-mi zacă-ntr-un sertar până la moarte; a mea, a lor, a noastră.

* Titlul este un citat din Tahir el-Mevlevi.