Creaţia literară începe, neîndoios, prin imitarea unor scrieri anterioare*

Nu pot spune cu certitudine când s-a insinuat în mintea mea ideea de a scrie o carte, care apoi a devenit două, după o vreme trei şi acum treisprezece. Ştiu însă ce m-a împiedicat până acum să mă apuc de scris: teama că, după ce le-aş termina de scris, aş descoperi cu groază că altcineva, altundeva, acum sau mai demult, a scris ceva identic.

Se întâmplă oare ca oameni diferiţi, din ţări diferite, să aibă aceleaşi idei, aceleaşi gânduri, aceleaşi vise, în acelaşi timp sau în timpuri diferite, fără să ştie unul de altul? Şi atunci, ceilalţi să sară repede: plagiat! Cuvântul naşte o spaimă indescriptibilă în mine. Nu este teama de a fi privit cu dispreţ de către ceilalţi, dezvăluit ca un impostor şi un mincinos, un hoţ neruşinat; este gândul îngrozitor că altcineva, altundeva, altcândva a putut zămisli aceleaşi idei, aceleaşi gânduri, aceleaşi vise, aceleaşi poveşti ca şi mine. Cine era acel om? De ce-i treceau prin cap gândurile mele? Cum a putut să-mi fure visele? Ce este omul? Ce suntem?… Suntem doar nişte ecouri ale unor voci pierdute de demult? Cuvintele, ideile şi visele plutesc într-un eter necunoscut şi ne pătrund pe furiş în minte, în gânduri? Murim doar pentru a trăi o nouă viaţă, într-un alt trup, într-un alt loc, într-un alt timp? Uităm c-am mai trăit cândva şi ajungem să ne repetăm ideile, cuvintele şi visele? Cum este să dormi într-un somn adânc şi să visezi ceva ce a visat altcineva, altundeva, demult? Ce noimă ar mai avea atunci această lume? Noi chipuri, noi vieţi, noi gânduri – nimic nu ar fi atunci adevărat. Doar cicluri: chipuri, vieţi şi gânduri repetate la nesfârşit. Voi spune: nu! Nu voi fi părtaş la aşa ceva! Nu voi fi eu acela care va aduce moartea lumii, a gândurilor şi a cuvintelor ce vor să fie noi. Ce-i vechi, vechi să fie! Şi astfel, noi gânduri şi cuvinte să se nască. Fără vorbe şi vise plagiate.

Puteţi, cred, înţelege acum teama ce m-a oprit din a aşterne pe hârtie cărţile plănuite. Însă recent am hotărât să mă apuc, în cele din urmă, să le scriu. Cred că a contat cel mai mult faptul că tu m-ai încurajat s-o fac. Deşi am unele dubii în privinţa laudelor tale la adresa scrierilor mele – tu mă iubeşti, sau m-ai iubit cândva, şi nu cred că ai fi putut aprecia nepărtinitor calitatea acestora. Dar chiar şi aşa fiind, cărţile tot le voi scrie. Ce pot să pierd? De scris, oricine poate; mai greu este să-şi vadă cărţile publicate. Dar le voi scrie, chiar de vor fi să-mi zacă-ntr-un sertar până la moarte; a mea, a lor, a noastră.

* Titlul este un citat din Tahir el-Mevlevi.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Creaţia literară începe, neîndoios, prin imitarea unor scrieri anterioare*

  1. Irene zice:

    Adesea au fost minți luminate care au gândit aceleași idei, și ce poate fi (mai) rău, în același timp, și deși visul poate fi asemănător, la fel altele, scrisul nu poate fi identic, este la fel ca sărutul. Identic ca doi gemeni pe care un câine amărât îi poate depista în lătrat.
    Tocmai aici e savoarea, că tu nu ai nevoie de părtinire, cel puțin nu în ce privește scrisul, și zic că meriți.
    Ia-ți liber la aripi și scrie, nu vei greși, nu-ți fie teamă! Scrie numai cu dragoste și, încearcă, nu să fii generos cum ai fost cu mine, ci bun, și va fi bine!

    Apreciază

  2. Irene zice:

    Eu cred ca iti iese mereu.
    Daca numele meu e purtat de nu stiu cate fiinte care nu se aseamana deloc cu mine, poate or fi si care sa aiba aceiasi ochi, sa li se petreaca exact aceleasi evenimente in acelasi timp, sa iubeasca si sa aiba acelasi vis, sa fie un amestec ciudat de rafinament si salbaticie, sa asculte cam aceeasi muzica, oare cate or fi? Da, si pe mine m-ar speria gandul …ca mai e fie si… nu mai zic…
    In drumul meu, am spus – nu mult, ci multe. Totusi, sintagma ”pana la capatul lumii” nu am rostit-o decat o data in viata. Povestile pot fi asemanatoare. Ce face unica povestea, este, ca un singur om aude sintagma respectiva si apoi o mai si retine.
    As vrea sa stiu de ce l-ai ales pe Tahir el-Mevlevi pentru titlu, de unde alegerea? Multumesc.

    Apreciază

  3. Irene zice:

    Vai, mie! Imi cer scuze pentru greseli!!!
    Am intuit ca o sa spui numele lui Pamuk mai devreme sau mai tarziu, din pacate nu mai stiu exact cand mi-a venit gandul asta, cand am vazut lista ta de carti, sau cand mi-ai raspuns la Absalom…Si chiar si expresia unul la mana a doua in atare context (preluat e suplimentar)… Sigur, poti contraargumenta cu usurinta, e o expresie uzuala, dar este ceva din felul tau de a fi. Desi eu nu te-am auzit niciodata sa o folosesti.

    Apreciază

  4. Irene zice:

    Cea cu cărțile din biblioteca ta, nu cele de citit. Da, ai o listă pe blogul explicativ. Nu, nu m-am referit la postarea cu ”Atonement”. Și nu, nu am spus că Pamuk este previzibil, doar că a încolțit în mine gândul că o să-l pomenești cu cartea asta. Nu prea am cum să scriu acum, și încă nu știu exact de unde până unde mi-a venit asta, nu s-a cristalizat încă…mai nimic; am pornit de trei ori să-ți răspund, dar nu am putut.
    Bella notte!

    Apreciază

  5. Irene zice:

    Adevăr sau provocare?

    Apreciază

  6. Irene zice:

    Încerc să îți mai trimit încă o dată răspunsul meu.

    Apreciază

  7. Irene zice:

    Daca nu vrei sa apara…

    Apreciază

  8. Irene zice:

    Îl numesc explicativ pentru că, fiind în subsidiar, se aseamănă pe alocuri cu notele de subsol ale unui text. Zicea Pamuk că se făcea că ”n-am izbutit să te conving niciodată că trebuia să te resemnezi cu o existență banală”. Tot el continua – se făcea că ”n-am izbutit să te conving niciodată că în existența aceea banală mi se cuvenea și mie un loc”. Oare cât adevăr încape aici, în două citate rupte din roman? Sau nu așa zicea? Și apoi, de ce l-aș fi citit? Misterul? Aia da!
    Nu am timp luna asta, am mult de lucru. Mai vorbim pe urmă, dacă dorești. Cam asta era raspunsul meu din 22 septembrie.

    L-am trimis de vreo trei ori, așa încât, cu toata dragalasenia si cu permisiunea ta, nu mai am rabdare sa-l adaptez.

    Apreciază

  9. Irene zice:

    Mulțumesc! Am întâmpinat atunci probleme și cu intratul în cont, mai mult, încă nu m-am obosit să stau nici măcar cinci minute să văd meniul unui blog sau alte…, preferând să te citesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s