În faţa unei foi goale

Să scrii este uşor: te aşezi, de preferat la o masă, în faţa unei foi goale de hârtie şi începi să aşterni cuvintele. Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie mi-a venit întotdeauna mai uşor să scriu pe hârtie şi nu la tastatura unei maşinării. Desigur, s-ar putea afirma că nu am scris prea mult aşa. Nu chiar: majoritatea postărilor acestui blog au fost scrise mai întâi pe hârtie. Era o vreme când ideile îmi veneau mai mereu atunci când maşinăria era departe de mine sau închisă, şi aveam la îndemână doar o hârtie şi un pix. Adevărat este şi că multe dintre cele scrise pe diverse bucăţi de hârtie nu şi-au mai găsit drumul către eterul electronic sau ideile iniţiale au suferit drastice modificări. Dar, indiferent de soarta sau de forma lor finală, hârtia este locul unde şi-au găsit prima casă. (Câteodată şi singura.)

Cu puţină vreme în urmă, am dezvăluit proiectul celor treisprezece cărţi, iar după planurile mele iniţiale una trebuia să fie deja gata până acum. (Zece pagini pe zi, trei sute de pagini per carte, o carte pe lună.) Iar eu am scris doar vreo două pagini pe hârtie (mai mult idei principale) şi vreo trei-patru în Word. Jalnic, pentru idealuri atât de măreţe. Sunt însă atâtea zicale care explică nimicnicia omului încât nu voi mai pierde vremea rostind şi eu încă una. Dar planurile mele nu mor vreodată – sunt suspendate sau modificate, iar peste o vreme renasc, poate chiar mai animate decât înainte. Cele treisprezece nu vor pieri; aştept doar revărsarea de cuvinte. Şi ştiu că va veni peste o vreme.

Întotdeauna mi-au plăcut poveştile, fie că au izvorât din negurile istoriei, fie din imaginaţia altora şi nu cred că acest lucru se va schimba vreodată. Să scriu eu însumi poveştile a devenit un gând din ce în ce mai atrăgător. Sunt piedici, ştiu: timpul este mereu prea puţin; mă plictisesc repede şi vreau să închei grabnic povestea; trebuie să fiu singur şi într-o anumită stare atunci când scriu. Dar poate voi reuşi să depăşesc aceste obstacole şi poveştile care aşteaptă să se nască vor prinde în cele din urmă viaţă.

Foile albe mă privesc întrebătoare. Bănuiesc că şi ele vor să ştie poveştile care mi s-au ţesut în minte. Ştiu cum vor începe şi ştiu cum se termină. Să fie oare această lipsă de suspans motivul pentru care întârzie scrierea lor? O crudă şi timpurie deja-plictiseală?