De unde vin cuvintele

V-aţi întrebat vreodată? Ca unul care se doreşte a fi scriitor, această chestiune ar trebui să mă preocupe. Şi m-a preocupat, încercând mereu să aflu de unde le vin altora cuvintele. Tot în cadrul acestui demers, ieri seară, am ascultat un scriitor spunând că nu-i aşa cum crede lumea: ei, scriitorii, nu au mereu o poveste la îndemână, vorbele nu li se nasc cu ușurință-n minte, ci, de fapt, sunt oamenii din jurul lor cei care le oferă poveştile, iar scriitorul trebuie doar să asculte cu atenţie şi apoi să plămădească povestea brută a interlocutorului într-o manieră scriitoricească.

Am ascultat ceea ce a avut de spus, iar acest lucru m-a demoralizat uşor. Încă un semn că nu mi-e dat să fiu scriitor! Pentru că, vedeţi dumneavoastră, cunoscând această metodă de culegere a poveştilor, am încercat anterior să ascult şi eu cu atenţie istorisirile celor din jur. Am găsit ceva interesant, ceva care să merite a fi prelucrat şi transpus apoi într-o carte? Până acum, doar o singură poveste, iar asta a fost cu ceva vreme-n urmă. Şi, credeţi-mă, beneficiind de o memorie neiertătoare, am parcurs o călătorie mentală prin toate poveştile care mi-au ajuns pe la ureche. Nimic. Zero. Poate că îmi lipseşte capacitatea de a avea o perspectivă corectă asupra lucrurilor. Sau poate nu am imaginaţia necesară pentru a le preschimba şi a crea ceva aparte. Am găsit totuşi o poveste…

De unde vin cuvintele mele? Uneori, izvorăsc direct din sentimentele mele, neprelucrate. Alteori, vin din experienţele personale. Câteodată, nu însă atât de des pe cât mi-aş dori, se întâmplă de parcă o forţă externă îmi dictează ceea ce să scriu. Cuvintele îmi vin atunci din… eter. O şoaptă celestă coboară domol peste mine şi atunci se nasc vorbele. Şi mă întreb: dac-ar fi fost să-mi petrec vremea într-o căsuţă la Sils im Engadin, mai aproape de nori fiind, şoaptele cerului m-ar fi găsit mai uşor? S-ar fi născut astfel o furtună de gânduri colosală, iar cuvintele ar fi zburdat pe hârtie precum fulgii de nea pe timp de viscol? Nu putem şti, desigur, dar putem regreta că nu vom afla asta, probabil, niciodată.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la De unde vin cuvintele

  1. tu1074 zice:

    Mi-a plăcut !

    Apreciază

  2. Andreotti zice:

    De ce nu scrii povestea ta? „Acea” poveste…Toți avem una. O poveste nespusă nimănui și poate căreia îi este dat doar să fie scrisă. Nu trăită în realitate (sau nu așa cum ți-ai dorit-o), nu spusă.

    Nu te lamenta. Doar scrie. Scrie orice, plecând de la ceva. De ce tot cauți repere, motive, de ce compari, de ce tot despici firul în patru???

    Apreciază

  3. lili zice:

    Cuvintele vin din trăiri, desigur. În căsuță sau în infernul civilizației suntem tot noi, cei care trăim. Poate că în căsuță găsim doar timpul necesar pentru a ne aminti trăirile din infern. 🙂 … a le aduce în liniștea din noi.
    Altfel, cuvintele sunt vibrații (sic!) născute din simțire, nu? Simțirea care vrea să iasă, ca un vulcan sau ca o adiere înmiresmată, ca un foc sau ca aerul de gheață al muntelui… Pentru că nu o putem ține doar pentru noi, vrem să o afle și alții, să o împărțim.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s