Ex obscuris

Întru’nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Dar pământul era nedeslușit și ne’mplinit; și întuneric era deasupra genunii…

Aproape adevărat, dar nu chiar. Lucrurile s-au întâmplat cam aşa: La început, Cel-etern a făcut materia. Dar aceasta era informă, fierbinte şi vâscoasă. Întunericul era pretutindeni. Apoi, din întuneric Cel-făr-de-nceput-şi-făr-de-sfârşit m-a făcut pe mine. Am fost primul născut din întuneric şi singurul. Apoi, Cel-divin a zis: Să fie lumină! Şi, din acel moment, întunericul a fost despărţit de lumină. Apoi, Creatorul i-a făcut pe cei-din-lumină. Pesemne, sătul de întrebările mele fără de sfârşit, i-a creat pe cei din lumină să fie slugile Sale, să împlinească mereu voia Sa. Apoi, Demiurgul i-a făcut pe cei-din-foc. M-am gândit atunci că cei-din-foc au fost creaţi ca să fie slugile mele, să nu fiu eu singurul cu voinţă proprie dintre creaţiile Sale. Aşa că le-am îmblânzit focul din inimi, făcându-i servitorii şi companionii mei.
A venit însă ziua când El şi cei-din-lumină mi-au cerut să renunţ la „asuprirea” celor-din-foc. Dar eu nu am vrut să fac asta. Şi atunci a fost război în Ceruri. Am ştiut că voi pierde încă dinainte să înceapă lupta. Dar nu m-am putut opune sentimentului ce creştea în mine. Voi i-aţi spune mândrie, i-aţi spune rău. Dar poate de asta am şi fost făcut: să fiu opusul Său.

Am fost alungat din Ceruri în universul palpabil. Stelele, planetele şi tot ceea ce vedeţi au fost făcute să fie grădina Sa, locul Său de joacă. Într-o margine a acestei grădini am fost alungat din Cerurile nevăzute pentru voi. Iar cu mine au venit cei-din-foc. Cel-veşnic i-a considerat nedemni să rămână în Ceruri, după ce m-au urmat în luptă.

Locul exilului nostru a fost o planetă acoperită de ape. Cei-din-foc au coborât în măruntaiele planetei, făurindu-şi o lume plină de foc şi pucioasă, în vreme ce eu rătăceam pe deasupra apelor. Apoi, trezindu-mă din starea în care mă aflam, am hotărât să fac un firmament şi să despart apele de ape. L-am numit, ca o aducere-aminte dureroasă, cer. Am adunat apoi apele de sub ape într-un singur loc şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-am numit pământ. Nu mai ştiu cum şi de ce am vrut să fac fiinţele vii. Dar le-am făcut. Apoi, v-am făcut pe voi din lut. Creaţia mea de pe urmă şi cea mai bună: oamenii.

Eu sunt Din-întuneric şi v-am făcut să-mi semănaţi. Mândri, lacomi, răi… Şi nu m-aţi dezamăgit. V-am făcut zei falşi la care să vă închinaţi. V-am încurajat să purtaţi războaie şi să ucideţi. Lumea voastră este încununarea răului din mine. Sunt cu adevărat opusul Său. Şi ştiţi care-i cel mai bun lucru la voi? El ne-a făcut pe toţi eterni, eu v-am făcut muritori. Şi n-aveţi unde merge după moarte. Pentru că după moarte nu-i nimic. Neplăcut, nu-i aşa?
Şi mai ştiţi ceva? Ce-i mai rău abia urmează. Omul îl va înrobi pe seamănul său, aşa cum n-a mai fost înrobit vreodată. O mână de oameni vor conduce peste ceilalţi cu braţ de fier. Veţi fi ca vitele. Mai rău chiar decât ele. Iadul din poveştile voastre e chiar aici. Trăiţi în el.
Mă întreb ce crede El despre toate acestea…

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Ex obscuris

  1. Lena zice:

    Si-mi amintesti de ceea ce spunea Kafka..’Omul nu poate vorbi despre Dumnezeu. În cel mai bun caz, poate vorbi cu Dumnezeu.’

    Apreciază

  2. Lena zice:

    Initial,am scris un text pe baza textului tau.Ma inspiri,deci nu ma pot abtine 😀.Dar in timp ce-ti scriam,plecand de la titlul ce mi l-ai sadit in minte(‘Faca-se voia Ta’),intelegeam ca vorbesc cu El,nu cu tine.Asa incat l-am sters,ca pe multe altele,pastrand doar finalul,acelasi de fiecare data.
    ‘Tata,daca este cu putinta,indeparteaza de la noi paharul acesta!..Iarta-ma Tata..il vom bea si acum pe nerasuflate’
    In cele din urma,si-n raspunsul postat,am preferat postulatul lui Kafka,ca un salut de binete aici,in casa sufletului tau,unde intru spre ascultarea si delectarea cu o minte atat de aparte,si nu spre a ma face auzita.Desigur,asta nu ma opreste sa intreb,sa raspund,sa aprob,sa admir sau sa ridic uneori,cu respect, din spranceana 😀 Si sa ma gandesc ca multi(e) ar fi cei(le) ce te-ar rasfoi cu atata placere(fie ea si indignare uneori 😀).
    Sa ne reamintim..
    ‘Vreau să fii scriitor… Vreau ca lumea să pătrundă în poveștile izvorâte din mintea ta și să nu mai vrea să părăsească acel loc. Închipuirile tale să-i poarte pe tărâmuri fermecate, unde cuvintele prind viaţă și încep a glăsui.’

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      De la „noi”? Pluralul majestății? Noi, omenirea? Noi, alții?
      Nu prea mulţi, cred. Mulțumesc pentru cuvinte însă. Şi pentru urarea parafrazată de la final. 🙂 Mă bucur întotdeauna să aflu că vorbele mele plac cuiva. Chiar dacă nu scriu pentru alții… Deși probabil asta ar trebui să fac, dacă vreau să fiu scriitor.

      Apreciază

      • Lena zice:

        Noi,cei cu setea aceasta de nepotolit..not ignoring the rest of the world,of course.😊
        Cat despre a fi scriitor..esti.Niciun mare(sau cel putin respectabil) scriitor nu a scris pentru altii,ci pentru el insusi inainte de tipar.Fie ca subiectul a fost despre el sau despre altii si intocmai pentru ca impreuna devenim inepuizabili in trairi si simtiri,in ciuda efemeritatii noastre.
        Eu..eu sunt doar o voce intr-o multime ale carei ganduri vibreaza la ideile tale.
        Tu..tu esti un estet care imbraci si dezbraci prin cuvinte existenta umana,chiar si cand aceasta (cu)tremura.Si asta face un scriitor,nu?
        Nu-ti ramane a fi decat ceea ce esti deja doar ca locul tau e intr-o biblioteca.Atat.
        😊

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Mulțumesc pentru cuvinte. Deși nu sunt neapărat de acord cu ele. Încă nu sunt un scriitor – îmi lipsește dăruirea necesară. Sunt atât de rare acum momentele în care cuvintele curg din mine… S-ar zice că sufăr de un blocaj, dar în realitate am prea puțin timp liber. Iar atunci când dau de puțin timp liber, scrisul este cel din urmă lucru de care am chef. Un scriitor n-ar face asta, nu? Ar profita de acele clipe și ar înșira cuvinte.
        Iar estet (presupunând că te referi la definiția pozitivă – persoană care înțelege/îi place arta)… Arta, poate, dar nu arta lui Pollock sau a lui Rothko. 🙂

        Apreciază

  3. Lena zice:

    Nici eu nu sunt pe deplin convinsa de contraargumentele de mai sus si indraznesc sa cred(desi ma poti contrazice in continuare) ca aceasta lipsa de „chef”,ce-ti patroneaza putinul timp personal,este mai degraba o diluare a inspiratiei doar,sau,hai sa-i spunem mai practic,o adormire de moment, uneori necesara,a trairilor exagerate(ceea ce nu le anuleaza superbul) asa cum am simtit eu ca le ai.
    Pe de alta parte,sunt de acord cu tine:scrisul necesita timp,fie ca acesta rezida in nebunia noptilor nedormite. 🙂
    Si da,m-am referit la estetismul literar,in care exagerarea formelor de exprimare subliniaza,in opinia mea,tumultul si capacitatea unei minti senzationale a autorului,in opozitie cu continutul tematicii alese (Kafka este un exemplu in acest sens).Acest estetism(si ma repet,e doar opinia mea) nu neaga realitatea(a uratului,in speta) ci o integreaza nevoilor insatiabil de frumoase ale autorului.Te regasesti?
    Ma tem ca arta abstracta, prin alambicatul ei stil, nu-mi penetreaza simturile deloc.De gustibus non est disputandum. 😀

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Lipsă de inspiraţie? Poate, dar nu cred. Lipsa de timp este însă acută. Cu tot cu nedormit.
      Poate mă regăsesc. Mulțumesc pentru apreciere. 🙂
      Deşi am remarcat la Rothko o senzaţie ciudată, atunci când priveşti tablourile sale care arată ca încercarea mai multor culori de zugrăvit pe perete. Dar bănuiesc că este un efect psihologic al culorilor asupra creierului uman, bine studiat și intenționat aplicat de autor.

      Apreciază

      • Lena zice:

        Si totusi..”retras in tine insuti” observi cum te regasesti?..Sa fii cu-tine-insuti imi pare a fi o incomensurabila bogatie de senzatii ce aprind ganduri din care cuvintele,fierbinti,incep a curge..Ultimul text este edificator in acest sens.:-)
        Rothko si ale lui culori „instrument” imi amintesc de picturile copiilor-un amestec propriu,de o complexitate asociata cu propriile lor emotii.Pentru un artist influentat de filosofia lui Nietzsche si psihanaliza lui Jung,dupa cum am citit,am asteptarea(sau poate doar limitarea) de a simti mai mult decat senzualitate si usoare insticte atavice..ma rog,dupa cum spuneam,arta abstracta nu este pe gustul meu.
        Si totusi a fost un om interesant,macinat de multe „de ce”-uri existentialiste,carora le-a raspuns intr-o forma de neinteles pentru mine..sau ca sa ma exprim poetic „atat de simplu incat devine de neinteles”
        Mi-a placut enorm ultimul text.
        🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Mulțumesc. 🙂

        Apreciază

  4. Lena zice:

    Mi-am amintit cum imi suna in minte textul tau..
    http://m.youtube.com/watch?v=j1C-GXQ1LdY

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s