Despre natura timpului

Timpul este o noţiune care, aparent, ar trebui să fie cercetată în mod exclusiv de către fizică. Această ştiinţă consideră, prin teoriile sale cele mai noi, că timpul s-a născut simultan cu universul, şi astfel n-a existat dintotdeauna, încetând a mai exista odată cu prezumtivul sfârşit al universului. Pentru a înţelege natura timpului, trebuie să apelăm la teoriile cosmologice acceptate astăzi, şi care pornesc de la ideea că universul s-a născut în mod spontan din haos (nimic). Mijloacele la care vom apela pentru încercarea noastră de desluşire a naturii timpului nu sunt, aşa cum poate ar fi de aşteptat, calcule matematice complexe, experimente sau teorii ale fizicii, ci filosofia. Pentru că întrebarea privitoare la timp poate fi şi trebuie să fie analizată de filosofie. Înainte de a începe analiza problemei noastre, vom arunca însă o scurtă privire asupra filosofiei.

Filosofia este o ştiinţă care, de regulă, interpretează şi reflectă realitatea, pornind de la lumea înconjurătoare şi până la aspectele cele mai profunde ale naturii fiinţei umane. Naşterea acesteia poate fi considerată a se fi petrecut în Grecia antică, iar printre primele întrebări care i-au preocupat pe filosofi au fost probleme de genul celei de mai sus, alături de „cine suntem?”, „ce este universul?”, „există Dumnezeu?”, „avem liber arbitru?”, „există viaţă după moarte?” şamd. Marile minţi ale omenirii au încercat să găsească răspunsurile la întrebările fundamentale ale filosofiei şi, în general, ale omenirii, începând cu Thales, Pitagora, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, Plotin; continuând cu Augustin, Anselm, Avicenna, Averroes, Maimonide, Toma de Aquino, Ockham, Giordano Bruno, Francis Bacon, René Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Leibniz, Thomas Hobbes, John Locke, Isaac Newton, George Berkeley, David Hume, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, Johann Gottlieb Fichte, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Arthur Schopenhauer, Karl Marx, Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche; şi ajungând la Henri Bergson, Martin Heidegger, Bertrand Russell sau Jean-Paul Sartre. Răspunsurile găsite de aceştia au părut mulţumitoare, cel puţin pentru o vreme. În acest sens, filosofia este un dialog, uneori la distanţă de milenii, între oamenii care au fost preocupaţi de descoperirea adevărului cu privire la noţiunile de interes ale filosofiei. Putem spune, în sfârşit, că după atâtea căutări am obţinut răspunsurile la întrebările iniţiale, sau măcar am ajuns foarte aproape de obţinerea acestora? Din nefericire, nici una dintre întrebările majore nu şi-a primit răspunsul final, neechivoc şi incontestabil. De fapt, în pofida unor încercări extrem de ingenioase de a defini noţiuni precum fiinţa şi fiinţarea, timpul sau divinitatea, putem considera că nu suntem deloc mai aproape de răspunsurile căutate decât eram în vremea lui Platon. Apare astfel întrebarea dacă nu cumva filosofia este o uriaşă pierdere de timp, consum de resurse şi energie mentală. Se prea poate să fie asta, dar explicaţia poate fi una simplă: de multe ori, filosoful are în vedere prea puţin cercetarea realităţii şi încearcă numai să combată sau să îmbunătăţească teoriile celor dinaintea sa. Filosoful este nevoit, de multe ori, să născocească termeni şi cuvinte noi, pentru a descrie ceea ce, consideră acesta, nu a fost suficient de bine descris până atunci, pe motiv că vocabularul existent nu a permis acest lucru. Se creează astfel un veritabil ciclu hermeneutic, în care filosofii intră şi scapă din vedere tocmai realitatea pe care ar trebui să o investigheze, iar noţiunile pe care le plăsmuiesc nu au vreo susţinere în realitate. Avem, aşadar, de-a face cu o realitate inventată, pentru a servi scopurilor şi intereselor filosofului, şi nu cu o cercetare bazată, aşa cum ar trebui, pe realitatea concretă, pe bun-simţ şi raţiune.

Încheind scurta incursiune în istoria filosofiei şi revenind la natura timpului, trebuie să remarcăm faptul că strâns legată de interpretarea acesteia este noţiunea de haos (nimic). Aceasta este, fără îndoială, una dintre cele mai bizare invenţii ale omului, una lipsită complet de orice suport în realitate; unde Nimicul este definit ca nefiind (neavând spaţiu, adică dimensiuni practic nule, şi lipsit de orice energie sau timp) şi nedetectabil (neputând fi reprodus în laborator sau observat de om prin simţurile sale sau cu ajutorul instrumentelor). Mintea umană, oricât ar încerca să pătrundă această noţiune, este incapabilă de acest lucru. Gândindu-ne la Nimic, îl putem reduce, eventual, până la dimensiunile unui vârf de ac, dar acel vârf de ac este totuşi „ceva”; sau la un întuneric absolut, dar şi acel întuneric implică un spaţiu şi astfel este „ceva”. Încercarea de a reproduce Nimicul (sau vidul absolut) în laborator eşuează – putem extrage toată materia şi energia dintr-un spaţiu anume şi obţine astfel „ceva” ce putem numi „vid absolut”, dar acest vid absolut este conţinut, în mod evident, de un container, fiind măsurabil: „vidul absolut este de la… până la…”. Putem atunci să-l numim vid absolut? Evident că nu. Se desprinde astfel concluzia că teoria cu privire la naşterea universului din vidul absolut, adică a „ceva” din „nimic”, este prima greşeală a fizicii: un astfel de fenomen nu a fost observat vreodată de fiinţele umane şi nici nu poate fi observat vreodată – ne împiedică însăşi a doua proprietate a Nimicului, şi anume că acesta este nedetectabil. Teoria nu are şi nu poate avea suport în realitate, iar termenul de „nimic” sau „vid absolut” este inventat pentru a suplini incomprehensibilitatea omului asupra naturii universului.

Continuându-ne călătoria, ajungem la cele două posibilităţi enunţate de fizică cu privire la începutul universului:

1. Universul este un eveniment unic, primul eveniment, şi s-a născut din Nimic, datorită unui principiu inexplicabil şi incomprehensibil minţii umane, extinzându-se de atunci necontenit, în condiţiile în care suma totală a energiei sale rămâne constantă, iar simultan cu acesta s-a născut timpul. Astfel, timpul naşterii universului corespunde timpului zero. De atunci începe curgerea timpului, lucru care înseamnă o înşiruire de evenimente;

2. Universul nu este un eveniment unic, acest gen de eveniment având loc şi „altundeva”, pe baza aceloraşi principii evocate mai sus. Simultaneitatea acestor evenimente nu este necesară, timpul universului nostru putând fi considerat drept „timpul nostru”, şi doar dacă vom lua în considerare un timp absolut, corespunzător unui presupus univers care a luat naştere primul, putem afirma că timpul absolut exista înaintea „timpului nostru”.

Pentru a putea continua, trebuie să definim universul ca fiind un fenomen volumetric (adică, având dimensiuni); lucru care, în mod cert, şi este. Corelând acest lucru cu cele spuse mai sus despre Nimic, postulăm că universul există în vid absolut, de vreme ce dincolo de marginile universului, orice formă ar avea acestea, trebuie să fie… Nimic. Este a doua greşeală evidentă a fizicii: prin definiţie, vidul absolut nu are spaţiu, energie sau timp, cu atât mai puţin nu poate conţine într-însul universul. Dacă, prin absurd, ne-am putea situa în afara universului, şi cum în jurul său s-ar afla vidul absolut, putem afirma că universul este conţinut, inclus de acest Nimic. În consecinţă, este ilogic să afirmăm că dincolo de marginile universului se află… Nimic. Un fenomen volumetric poate fi conţinut doar de „ceva”, iar astfel, dacă universul este inclus în „ceva”, putem presupune foarte bine că acel „ceva” exista înaintea naşterii universului. La fel, universul fiind şi el un „ceva”, desigur, de altă natură decât „ceva”-ul de mai sus, şi cum „ceva” nu se poate naşte din „nimic”, putem enunţa că „ceva” există şi a existat mereu.

Dacă „ceva” există şi a existat înaintea naşterii universului, mai putem afirma că timpul s-a născut simultan cu universul? Bunul-simţ şi logica ne spun că nu.  Deşi teoria cauzalităţii ne spune că nu putem merge la nesfârşit din cauză în cauză, dacă înaintea universului exista „ceva”, mintea ne îndeamnă să ne întrebăm „şi înainte de acel „ceva”, ce exista?”. Nu putem răspunde „nimic”, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, nimicul este un termen lipsit de temei în realitate; în realitate avem mereu „ceva” care există. În consecinţă, acel „ceva” fiind, în esenţa sa, un eveniment, timpul a existat dintotdeauna.

Dar pot exista evenimentele în absenţa unui observator? Cum omul a avut dintotdeauna răul obicei de a raporta tot ceea ce există la fiinţa sa, a considerat şi că dacă un eveniment nu este observabil unei fiinţe umane, nu se poate susţine că acel eveniment există. Homo Sapiens are însă numai vreo 130.000 de ani de când sălăşluieşte în acestă lume. Afirmaţia că înainte ca această fiinţă să îşi înceapă observaţiile sale nu existau evenimente, nu este numai absurdă, ci de-a dreptul prostească. Evenimentele au existat dintotdeauna, chiar făcând presupunerea lipsită de orice temei că la timpul zero s-a născut universul din nimic, iar acesta ar fi fost primul eveniment; pentru că, în acest caz, „dintotdeauna” începe odată cu universul.

A doua presupoziţie, cea legată de univers ca eveniment multiplu, nu poate duce decât în acelaşi sens în care ne-a dus călătoria noastră de până acum. Dacă un univers unic nu se poate naşte din nimic, iar „ceva” a existat întotdeauna, nici o multitudine de universuri nu se pot naşte din nimic. Timpul este, aşadar, etern. Nu putem susţine că, într-o zi, înşiruirea de evenimente va lua sfârşit, iar astfel şi timpul se va opri. Ni se dezvăluie, în acest fel, noţiunea de infinitate, ducând la afirmaţia că ceva există de-a pururi, în cazul nostru, timpul, dar, totodată, şi acel „ceva” pe care l-am menţionat anterior.

Teoria noastră nu este nouă, dar, în această formă, este, după opinia noastră, mai rafinată. Dacă noţiunea de „ceva” mereu-existând ne poate duce la Dumnezeu, asta este o cu totul altă discuţie. Preluând bunul obicei al Bisericii Răsăritene, vom afirma că nu putem specula asupra naturii lui Dumnezeu şi nu putem afirma că sus-menţionatul „ceva” mereu-existând corespunde noţiunii de „Dumnezeu”. Pentru că, în ce fel putem afla ce este „Dumnezeu”? Una dintre referirile obişnuite despre Dumnezeu este cea de „fiinţă”. Cu toate că s-a încercat definirea acestui termen, cum îl putem considera pe Dumnezeu „fiinţă”? Dacă Dumnezeu este „ceva”, atunci semnificaţia acestuia scapă comprehensibilităţii omului. Iar de aici, am ajuns la inventarea de noţiuni şi atribuirea acestora lui Dumnezeu, noţiuni care de care mai absurde, cum ar fi „dacă Dumnezeu poate crea o piatră atât de grea încât să nu o poată ridica nici el” – în care orice răspuns oferit duce la absenţa omnipotenţei divine şi, în consecinţă, a divinităţii. Dar ce înseamnă „a ridica”? Lucrul acesta ţine de gravitaţie, de teluric, de braţe şi de forme comprehensibile omului. Ca să poată „ridica” o piatră, Dumnezeu ar trebui să aibă braţe sau ceva cu care să poată „ridica”  piatra. Să se facă atunci Dumnezeu om sau ceva asemănător? Dacă Dumnezeu devine om, mai poate fi numit Dumnezeu? Poate fi conţinută esenţa divină infinită de către materia finită? Toate acestea sunt doar speculaţii ale minţii umane, în tentativa de a face ceea ce este ininteligibil pentru noi să devină, oarecum, inteligibil. Sunt întrebări la care, evident, nu putem obţine un răspuns final, neechivoc şi incontestabil. Dar demersul filosofic trebuie să continue, chiar dacă, în esenţa sa, este doar o pierdere de vreme. Pentru că, se naşte întrebarea, având această minte iscoditoare, ce altceva avem de făcut mai bun decât să o folosim pentru a cerceta, chiar şi ceea ce va scăpa mereu înţelegerii noastre?

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Despre natura timpului

  1. Andreotti zice:

    La mulți ani frumoși și sănătoși, Ragnar! Să-ți fie anul plin de bucurii, de realizări și dorințe împlinite!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s