Pleacă!

Pleacă! zise ea cu ochi sclipitori,
Depărtându-se cu paşii uşori.
De ce, iubito, am zis turburat,
Vrei să ies acum, când e înnoptat,

Şi luna pe cer străluce-ntreagă?
La jertfe pe răi cum ea-i dezleagă,
Teamă mi-este şi afară bate
Cu glas turbat vânt de miazănoapte.

Pleacă! De ce nu asculţi ce-ţi vorbesc?
Eu nu te mai vreau, nu te mai iubesc.
Iubirea-n mine ai ucis-o lent,
Cu vorba, cu fapta, tu fiind absent.

Pleacă! De câte ori vrei să-ţi mai spun?
Chiar nu înţelegi, eşti cumva nebun?
Dar… m-am bâlbâit eu, spre ea cătând,
Te iubesc. Şi-am rămas mut şi oftând.

Ha! Ştii tu ce-i iubirea?! Mă uimești!
Ca să lămurim: Tu asta iubeşti,
Zise ea, privind tare-nverşunat
Şi-arătând spre trupul ei minunat.

Iar ce tu iubeşti, asta eu ţi-o spun,
N-o să ai în veci, şi-o să mă răzbun
Trimiţându-ţi gând c-ură-mpodobit
Când va fi să dau ce tu ai iubit.

Pleacă! Du-te repede ca gândul,
Du-te nevăzut, fii frate cu vântul.
Du-te unde vrei, acasă la tine,
Aici nu revii, mort eşti pentru mine.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative lirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

87 de răspunsuri la Pleacă!

  1. Lena zice:

    Asta nu ar trebui sa se intample cu cei ce se iubesc..Dar desigur,e doar un punct de vedere idealist ce supraestimeaza lipsa schimbului in iubire.Pentru ca nu tot ceea ce este omenesc este in mod necesar si corect si pentru ca absolutul,asa cum il cautam inca,este mai degraba poetic decat posibil.Insa nu-i contest existenta,cel putin in plan mental subiectiv,unde traim cel mai puternic fantezia sublimului..
    Sa fie dragoste in viata ta Ragnar! Sa fie..
    🙂

    Apreciază

    • honeybee zice:

      Imi place ce ai scris. Sa fii iubita! 🙂

      Apreciază

    • Ragnar zice:

      Nu ar trebui. Dar iubirea este mai complicată decât atât, nu-i aşa? Nu e ca-n filme sau în cărţi. Idealurile poetice sunt mai rar întâlnite, sau (spun unii) deloc, în viaţa de zi cu zi.
      Să fie! 🙂

      Apreciază

      • Lena zice:

        Mai complicata in traire dar nu in simtire.Din care antagonism rezulta si prabusirea ei de cele mai multe ori..sau neimpartasirea sau chiar imposibiltatea ei.Sa mitizam sau sa demitizam iubirea zic,dar s-o facem doar dupa ce o traim,si abia apoi sa-i pricepem sublimu-i abandon.Dar asta cere curaj,nu?
        E tot atata nebunie in iubire cata in lipsa ei.Sa fie deci!.. 🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Dacă demitizăm iubirea nu ştiu dacă o să ne placă ceea ce rămâne. Curaj sau poate a merge cu valul, că uneori te ia valul şi mergi încotro te duce, curajos au ba. Iubirea se… întâmplă. 🙂

        Apreciază

  2. honeybee zice:

    Ragnar, oare de ce a luat nastere aceasta poezie cu conotatie negativa? De ce ai zugravit un personaj feminin care poate sa spuna atat de imperativ persoanei altadata iubite, „Pleaca!” ?? Razbunarea, ura nu este compatibila cu dragostea si pune sub semnul intrebarii daca acest sentiment sublim a existat vreodata in inima celei care ulterior poate sa manifeste simtaminte diametral opuse fata de fostul iubit.Numai un suflet profund egoist poate suferi aceasta metamorfoza a sentimentelor…

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Conotaţie negativă? Nu neapărat. Când pasiunea e mare, de la dragoste la ură e doar un pas. Sau aşa se spune… 🙂

      Apreciază

      • Lena zice:

        Raspunsul tau m-a dus cu gandul la atat de impusa dihotomie iubire-ura.Un pseudo adevar,in opinia mea si nu numai:
        „Odi et amo.quare id faciam,fortasse requiris?
        Nescio,sed fieri sentio et excrucior!” (Catullus)
        🙂

        Apreciază

  3. Rapt zice:

    Trecând peste unele vederi puerile privind dragostea, cred că tu știi prea bine, Ragnar, că schimbul este un element esențial pentru supraviețuirea speciei. Cei care oferă fără a primi sunt condamnați, în definitiv, la nimicire. Și oricât de minunat ne-ar părea să primim lucruri fără a ni se pretinde vreo contraprestație, ar fi irațional să așteptăm ca cineva să valorizeze nevoile sau dorințele noastre mai presus de propria-i prosperitate (ori, în unele cazuri, supraviețuire). Dragostea necondiționată și eternă, ce rămâne constantă și neclintită în fața unor tratamente oricât de rele și în mijlocul unei nefericiri oricât de crunte, poate fi considerată sublimă sau prostească, în funcție de poziția și interesele opinentului. Pentru a adăposti sublimul, ființa umană ar trebui să se debaraseze mai întâi de egoismul inerent însăși continuității sale. Cu toții am pluti spre cer dacă n-am fi ancorați în glod. Dar să fim optimiști, zic.
    În privința răzbunătoarei (foste?) iubite de mai sus, înainte de a-l căina pe alungat, aș întreba care este cauza metamorfozei acesteia. De ce îl vrea plecat? Oare pentru că a iubit-o sublim? Și de unde putem şti dacă ura și dorința de răzbunare pe care i le atribuie el nu reprezintă de fapt doar saturația și nerăbdarea ei de a se elibera dintr-o relație în care idealul s-a preschimbat prea grabnic într-o amară deziluzie? De asemenea, nu m-aș pripi să stabilesc sinonimia între a nu mai vrea pe cineva lângă sine și a urî acea persoană; mai mult, aș crede că e posibil să continui a iubi un om chiar și după ce ai înțeles că nu mai puteți trăi laolaltă. Desigur, oricât am specula, Ragnar e singurul care ştie precis (în măsura în care subiectivismul i-o permite) cât de scorpie este ea și cât de înger este el. Sau invers.

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Ai cumva informații din interior, „Rapt”? Faci destul de multe presupuneri, care dau de înțeles multe lucruri, ca și cum ar fi văzute din perspectiva altcuiva, nu a unei persoane pe care nu o cunosc, aşa cum ar trebui să fii tu. Dar ești (necunoscută)? Că eu zic că nu ești. Cuvintele, interogațiile, acuzele (voalate sau nu) îți sunt atât de familiare… Şi, mai ales, nu par a-mi fi neapărat adresate, ci mai degrabă se îndreaptă spre publicul meu. Lucrezi pro bono sau e varianta de mai sus? 😉

      Apreciază

      • Rapt zice:

        Semper pro bono. Deși n-aş spune că lucrez. E o plăcere să te joci cu perspectivele, enunțând şi variantele anterior ignorate (voit sau nu) ori să glăsuieşti pentru cei care nu pot sau nu vor a se apăra, nu crezi?
        Informații din interior? Probabil că subestimezi capacitatea blog-urilor de a te face cunoscut (ba chiar și predictibil) unui lector atent (și neimbecil, preferabil). Bănuielile tale, oricât de plictisitoare ar deveni, sunt și măgulitoare.

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        O fi pentru unii. Şi ăia nu vor să se apere. Nu aici, cel puţin.
        Şi nu vorbim de bloguri, „Rapt”. Dacă eşti cine ştim noi, ştii tu mai bine.
        PS: Dacă vrei să lămurim problema identităţii tale suspecte există o cale. Will you follow it?

        Apreciază

  4. Andreotti zice:

    Ce conotație negativă? Mie îmi plac oamenii categorici, nu-mi plac șovăielile. Și nici „băltirea” nesfârșită când ai posibilitatea valurilor și-al tumultului.
    Ragnar, îi plângi de milă lui?

    Apreciază

  5. Lena zice:

    Si ca orice intamplare -cea mai frumoasa dintre toate celelalte-cred ca trebuie traita cu pasiune,cu fiecare val ce te pregateste pentru ceea ce surferii(sau indragostitii de iubire) numesc „valul perfect”-once in a lifetime-acela care te inalta pana la pragul absolut,sau care te ucide.Pentru acesta gasesc eu necesar un curaj de o nebunie in egala masura extazului la care te aduce.Unii o numesc iubirea „perfecta” cognoscibila doar celor ce au i-au trait disperarea cautarii din iubire in iubire,descifrand taina dupa taina(El dupa El pana la acel El,Ea dupa Ea pana la acea Ea).Mie-mi place s-o numesc iubirea „potrivita”..acel El sau acea Ea,cei mai apropiati imaginii noastre personale despre El sau Ea.Si asta pentru ca nu cred ca Cineva iti poate fi suficient intru toate,dar iti poate fi potrivit in toate cele,mai putin in deosebirile inerente speciei in sine.Acel El sau acea Ea pentru care se merita chiar sa mori,metaforic sau nu..(in fond,cine are dreptul sa-i judece pe-acesti nebuni ce sfideaza anostul efemeritatii umane dandu-i un sens de neinteles altora?)
    Pentru ca,de fapt,iubirea este un dat al evolutiei omului pe pamant,nu? Este parte din ceea ce ne creste si ne construieste ca specie superioara celorlalte..”diferenta dintre noi si dobitoace” cum spuneai tu odinioara,pe care desigur,o vad inegala de la om la om.
    🙂

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Iubirea perfectă? Pare să semene tare mult cu o loterie, alergatul ăsta din… iubire în iubire. Şi ce se întâmplă dacă, după toată căutarea, nu se nimereşte o potrivire perfectă sau aproape perfectă? Dar puţini sunt cei care câştigă la loterie, nu-i aşa?
      Cumva, am senzaţia că iubirea este altceva, sau cel puţin începe din alte motive decât cele care am vrea noi să fie. Ulterior, apare ceva ce putem numi ataşament, care sudează cuplul, sau dimpotrivă: respingere, care desparte cuplul.
      Şi mă opun: nu iubirea diferenţiază omul de dobitoace. Mai degrabă, raţiunea şi posibilitatea prin aceasta de a te opune pornirilor animalice. Iubirea, după toate probabilităţile, există şi la animale. Unele specii formează perechi pe viaţă, fiind astfel superioare omului în acest plan ideal. Numai o oarecare formă de iubire, de ataşament ar putea explica asta. De asemenea, există prietenii bizare inter-specii. La fel, vorbim despre ataşament. De „iubit”, iubesc cam toţi oamenii, până şi cei mai răi dintre aceştia dau dovadă de forme de iubire pentru o altă persoană, chiar în forme patologice uneori, ajungând la crimă şi/sau sinucidere din „iubire”. Dar ar trebui iubirea să fie asociată cu moartea? Este iubire atunci când cineva alege să moară în lipsa persoanei iubite, pierdută din varii motive? Sau este un grav dezechilibru mental provocat de durere, de depresie? Să nu mai zic despre cei care ucid din „iubire” tocmai obiectul iubirii lor. Şi aceia „iubesc”? Nu sunt de acord. Cred că omul nu doreşte demistificarea iubirii drept ceea ce este de fapt, din motive egoiste. Pentru că atunci toată această vorbărie despre iubire ar trebui abandonată. Şi omul nu poate face asta. Nu poate face asta dintr-un motiv simplu: existenţa iubirii îi aduce un crâmpei de fericire şi îi creează senzaţia că este deasupra dobitoacelor, şi astfel, ideea eronată că este „altceva” – poate chiar o creaţie divină nemuritoare.
      Şi cred că iubirea şi ideea de iubire sunt construite social, nu ne aparţin genetic. Tot aşa cum nu ne naştem altruişti, împotriva unor studii care afirmă asta. Dacă altruismul este condiţionat genetic, cum de majoritatea copiilor sunt egoişti? „Jucăriile mele!” Altruismul apare mai târziu, pe măsură ce observăm că un astfel de comportament este benefic pentru noi. Aşadar, nu ne naştem altruişti şi nici cu iubirea în noi. Imităm doar ceea ce vedem. Iar de iubit… Oare să fie şi nişte hormoni la mijloc? Mă rog, aici discuţia este lungă. O să scriu un eseu despre iubire cândva, în care o să îmi exprim părerea despre asta. 🙂

      Apreciază

      • Lena zice:

        🙂 Sa ne intelegem..spunand ca iubirea este un dat al evolutiei omului pe pamant,vizam fenomenul in sine care a suportat,ca intreaga dezvoltare a psihicului uman, influentele factorilor socio-culturali la care omul a fost expus pe de-a cursul evolutiei sale istorice-mediul social a modelat si modeleaza in continuare omul.Si pentru a fi considerata un „dat”,ca si empatia intrinseca altruismului(parte din ceea ce se numeste iubirea de ceilalti),corespunde unor structuri specializate ale creierului,care s-au dezvoltat continuu pentru a procesa aceste informatii la care omul a fost expus la fel de continuu.
        In discutia noastra ne referim doar la iubire.Deci..in putinatatea cuvintelor mele in care nu am reusit,din graba si nu numai,sa inglobez toate gandurile (proprii) adresate acestei notiuni,prin evolutie ma refer la mintea umana-in care se dezvolta si salasluieste ideea de iubire.Aceasta minte care preia,proceseaza,interpreteaza si utilizeaza tot input-ul informational la care are acces,care ii este furnizat.Iesind din zona teoretica de mai sus,sunt de acord cu tine asadar-iubirea este intr-adevar dobandita.Ca si altruismul si alte notiuni socio-morale,ceea ce nu face decat sa sublinieze dinamica evolutiei noastre pe pamant si desprinderea de regnul animal,la care,oricate exemple izolate am descrie(senzationale chiar-fidelitatea calutilor de mare sau a turturelelor a devenit simbol al iubirii eterne,nu?) nu surprindem complexitatea extraordinara a iubirii caracteristice psihicului uman.
        Se prea poate ca aceasta sa fie de fapt si problema..care a generat dezideratul „iubirii perfecte”,despre care,ma repet,impartasesc alta opinie,poate mai simplista si mai adaptata la realitate-iubirea potrivita.Negresit este si un „noroc” implicat in aceasta intamplare(inca nu pot intelege,prin urmare accepta,fenomenul predestinarii asa cum il vedeau anticii si inca il mai vad spiritualistii) si este cu totul rational sa spunem asta in noianul de probabilitati si posibilitati,determinatii concrete ale vietii.Dar ceea ce ne apropie efectiv de aceasta iubire potrivita nu vad sa fie „loteria” ci subsumarea tuturor criteriilor personale(trasaturi,idei,cerinte,nevoi) despre acea persoana potrivita noua,criterii care si ele evolueaza,cu fiecare experienta de iubire traita cu fiecare persoana(fiecare El sau Ea la momentul dat).Odata „imaginea” formata,asocierea ei obiectiva(si nu doar o proiectie cum adesea se intampla) cu o anumita persoana devine conditia esentiala pentru a ne spune:Ea este..sau El este.Astfel,iubirea potrivita devine ‘o oprire’..o concentrare atenta(!!) asupra celui sau celei care se suprapune „idealului” nostru.
        Atasamentul-invatat inca din frageda pruncie sub forma unei legaturi constante a copilului cu sursa ce-i satisface nevoile emotionale si fizice- vine si sustine,ca si componenta, o relatie functionala de iubire mentinand durabilitatea ei in timp(de unde si tendinta de a ramane langa celalalt,favorizand doar un element al iubirii in detrimentul intregului ansamblu din care este ea formata).
        Rolul chimiei organismului in procesul de iubire il gasesc a fi de o importanta vitala..altfel reducem iubirea la un fenomen pur spiritual(o iubire platonica) limitare cu care nu ma impac de niciun fel.Asta ar presupune sa ne refuzam trupul,realitatea faptului ca acesta mijloceste exprimarea tuturor emotiilor,respectiv a comportamentelor derivate-deci si manifestarea iubirii.
        Acum..despre a muri in numele iubirii(ceea ce nu presupune strict sinucidere) si a ucide in numele iubirii reclama multa finete in analiza.Ii dedicam o discutie aparte cand timpul nu ma va mai strange ca acum?
        In lumina celor spuse de tine si de mine,iubirea este intr-adevar o sursa de fericire,necesara omului ca si inradacinare printre ceilalti semeni sau ca si compensare a interactiunilor adesea toxice cu acestia.Este o nevoie emotionala de a carei satisfacere depinde functionalitatea nostra de zi cu zi,regland sau deregland organizarea comportamentala a fiecarui om.
        O demistificam,acceptand ca este o trebuinta reala,o mitificam intocmai pentru satisfacerea ei.
        Dar ea exista si este ‘cel mai frumos lucru de pe pamant’-cum spune pustiul meu cel mic. 🙂

        Astept cu placere eseul dedicat ei..

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Aha. Acum ne înţelegem. Desprinsesem ideea, eronată se vede treaba, că ai susţine condiţionarea evoluţionist-genetică a iubirii. 🙂 Condiţionarea genetică a omului este nepreferata mea, eu fiind adeptul teoriei influenţei preponderente a mediului social asupra individului, plus câteva condiţionări biologice, de exemplu: temperamentul.
        Noroc? 🙂 Atunci să-l numim astfel. Însă problema cu imaginea formată şi asocierea cu o persoană se loveşte, adesea, de gradul de „cunoaştere” al persoanei cu pricina; care grad de cunoaştere rezultă din felul în care ni se dezvăluie persoana, cel mai des, o dezvăluire parţială. Şi iar ajungem la „noroc”. Cam problematică iubirea asta, aş zice.
        Interesant că ai menţionat iubirea platonică. Un aspect pe care-l voi trata în anterior anunţatul eseu va fi tocmai asta, şi dacă iubirea platonică există cu adevărat şi nu cumva întrezărim voluptatea în fiecare cuvânt schimbat, uneori chiar de persoane care nu s-au văzut vreodată. Odată ce respectivii sunt atraşi unul către celălalt, chiar la un nivel pretins exclusiv mental, nu implică asta promisiunea implicită a desfătării carnale posibile? Şi a lupta împotriva trupului înseamnă a lupta împotriva esenţei umane. Eliberând animalul înseamnă a suprima omul? Dar ce este omul decât cel mai rău dintre toate dobitoacele, capabil însă, în acelaşi timp, de realizări spirituale rivalizând cu zeii înşişi. Mă rog, zeii săi inventaţi, proiecţia planului nostru spiritual ideal.
        Cu eseul va dura o vreme. Şi nu sunt sigur că-şi va găsi locul aici pe blog, pentru că va avea dimensiuni destul de mari – am deja structurat conţinutul său în minte. Vom vedea ce va fi.
        Iar puştiul tău e simpatic. 🙂 În mod normal, aş fi de acord cu el, dar consider că asta se aplică precumpănitor în cazul particular al europenilor, culturii occidentale şi occidentalizate; în alte părţi ale lumii, cel mai frumos lucru de pe pământ ar fi ca oamenii să fie oameni, să aibă în ei măcar un strop din ceea ce numim „umanitate”. În alte părţi ale lumii, nici nu se poate vorbi despre iubire, pentru că Răul e pe pământ şi se ascunde după chipuri de oameni, spunându-şi, de pildă, Boko Haram. Puştiul tău are dreptate, dar numai în lumea noastră, cea în care trăim cvasi-izolaţi şi nu avem habar cât de liberi suntem cu adevărat şi cât de mult datorăm acestui sistem occidental, aşa imperfect cum este el. Nu apreciezi ceea ce ai până nu pierzi acel lucru. Şi nu ştim cât de norocoşi suntem că putem măcar vorbi de iubire; că ştim că există, oricum ar fi ea.

        Apreciază

  6. serenity zice:

    „Dar ea exista si este ‘cel mai frumos lucru de pe pamant’-cum spune pustiul meu cel mic. 🙂 ”
    are dreptate. sunt in ton cu el. 🙂 😉

    Apreciază

  7. Lena zice:

    Cu totul de acord cu tine:omul este rezultatul interactiunii permanente cu mediul social,adaptarea sa continua fiind atat remarcabila cat si coplesitoare..Doar un exemplu,dintr-o gama imensa:plasticitatea creierului in cazul unui format structural-functional dat genetic sau dobandit acccidental.O poveste care,sub primul aspect,pe mine ma preocupa obsesiv.Dar aceasta este o alta poveste..
    Ca iubirea este cel mai frumos lucru de pe pamant o atesta intocmai repercursiunile absentei/neivatarii fenomenului ei in anumite societati,asa cum ai evidentiat tu..nu-mi pot inchipui si realitatea o confirma,cu tristete,o lume a frumosului lipsit de iubire.Pustiul meu confirma doar importanta modelului educational 🙂
    Noi ne-am centrat pe iubirea de cuplu,iubirea erotica sau iubirea platonica,dar fenomenul in sine al iubirii are o diversitate de manifestare fantastica,indici calitativi desprinsi din complexitatea informatiei la care omul este expus,cum spuneam.Ceea ce accentueaza,complica,individualizeaza sau altereaza capacitatea fiecaruia de a iubi.
    Sa-i dam dreptate lui Aristotel,omul chiar este un animal social,dar este un superb exemplar 🙂 A absolutiza,pana la excludere reciproca,omul sau animalul din noi,este sursa dezechilibrului uman.A-ti refuza instinctele,tendintele(pe care e musai sa le accepti pentru a le controla) este la fel de nociv precum a-ti refuza rationamentul care ne-a adus la acest nivel evolutiv.La fel vad si iubirea,un proces mental cu manifestare fizica,trupeasca.Una fara cealalta nu le inteleg decat in anumite tipologii de iubire(materna,paterna,interpersonal sociala,artistica,etc).Dinamica cautarii permante intre indivizi are la baza scopul reproducerii,necesar supravietuirii speciei,iubirea devenind poate un proces secundar,adaptativ si foarte rafinat prin care omul si-a perfectionat satisfacerea acestei nevoie.E doar un punct de vedere asupra caruia inca reflectez.
    Cat despre „norocul” de a gasi persoana potrivita cu care sa traiesti iubirea potrivita..oarecum descumpanita,sunt de acord cu tine.Poti cunoaste doar ceea ce-ti este aratat iar uneori aparentele trec si prin filtrul interpretarilor noastre personale,ceaa ce complica lucrurile pana la a „rata” acea persoana.Apeland insa la ratiunea care ne limpezeste vederile,cresc si sansele.Unde vad eu problematica norocului,a intamplarii iubirii potrivite-si,desigur,prin asta mi-o marturisesc-este in reciprocitatea ei.Pentru ca,sa presupunem ca intalnesti acel El sau acea Ea pentru tine,dar tu nu esti acel El sau Ea pentru cealalta persoana..O similaritate in gandire (atat cat este permisa biologic) ajuta-psihologia ne spune ca indivizii care se aseamana se potrivesc,datele empirice ne demonstreaza ca se si aduna :-)) – dar nu neaparat.Si asta pentru ca probabilitatea ca imaginea ta despre Ea/El sa se suprapuna peste imaginii Ei/Lui despre tine se leaga de acea posibilitate de „perfect” sau „aproape perfect” despre care vorbeai tu.De un noroc incredibil.De..iubirea „ideala”,aceea pe care fiecare dintre noi o viseaza.Dar stim deja ca visele(nu planurile cu care adeseori sunt confundate) rareori emerg bariera realitatii,din cauze care tin de noi mai mult sau mai putin-deloc surprinzator,cele ce tin de contextul social „ucid miseleste” adeseori.
    Sa nu deznadajduim insa..sa credem ca nu orice vis este doar fantezie si ca se poate intampla.Pentru ca uneori,nu stiu insa cum,se intampla..
    Sa ti se intample visele,Ragnar.
    🙂

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Sunt multe feluri de iubire, dar din punct de vedere al discursului prezent, doar acea iubire de cuplu prezintă interes.
      Este foarte posibil ca iubirea să fie un proces secundar reproducerii, dar asta nu explică anomaliile homosexuale, vădit anti-reproductive, fără bază evoluţionistă. Să fie doar „accidente” biologice? (Desigur, în cazul în care chiar au o bază biologică.) Sau îi excludem din ecuaţia iubirii, deşi aceştia susţin că şi ei iubesc? Sau o categorisim drept alt fel de iubire? Deşi ar fi ciudat, pentru că şi iubirea homosexuală are la bază un substrat sexual, doar că nu cel corect. Corect biologic, desigur.
      Da, reciprocitatea iubirii este problematică. Neplăcut să-ţi întâlneşti idealul, dar tu să nu-i fii ideal. Teoria spune că ar fi şi cupluri complet opuse în gândire. Nu ştiu ce zice practica însă – domeniul este greu dacă nu imposibil de cercetat ştiinţific. Mai ales că oamenii nu sunt chiar sinceri, atunci când vine vorba despre relaţiile de cuplu; nici faţă de ei, nici faţă de ceilalţi.
      Da, să nu deznădăjduim. Şi mulţumesc de urare, asemenea. 🙂

      Apreciază

      • Lena zice:

        Anomaliile sexuale-desi fortam putin termenul-au tot insotit omul in istoria sa,sexul fiind o ‘unealta’ de placere foarte exploatata,nu deservind doar reproducerea. Homosexualitate-lesbianism-bisexualitate,vorbim despre placere sexuala,o componenta (esentiala) a iubirii,nu? Dar ii putem intreba pe ei ca sa aflam raspunsul.Sau..😄 nu.
        Multumesc pentru gandul bun.
        🙂

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Nu cred că trebuie să ne ferim de cuvinte considerate eronat drept „tari”, doar pentru a menaja susceptibilităţile unei societăţi moderne care a adoptat găunosul concept al corectitudinii politice. Darwinian, evoluţionist, biologic, cum vrei să-i spui, homosexualitatea este o anomalie, o fundătură a speciei umane, fără scop reproductiv. Putem suspecta un dezechilibru chimic la nivel cerebral (au existat studii timide în acest sens), dar curentul politic nu merge în această direcţie, ci în sensul acceptării anomaliei evoluţioniste fără prea multe întrebări („s-au născut aşa”). Nu îi putem întreba, pentru că nu-i cunoaştem. Dar suspectez că vor spune, desigur, că-i iubire şi la ei.
        Cu plăcere. 🙂

        Apreciază

  8. Rapt zice:

    El şi ea sunt împreună de şapte ani. Sunt un cuplu frumos şi armonios, par să se bucure de o potrivire perfectă. Cu aproximativ doi ani în urmă, el se îmbolnăveşte. Suferă o serie de intervenții chirurgicale pentru a-şi salva vederea, însă nu reuşeşte să păstreze mai mult de 30% din aceasta, afecțiunea sa fiind una degenerativă. Nu mai poate lucra, parcurge o perioadă dificilă, dă semne de depresie. Ea este tot mai nemulțumită de faptul că el nu se ocupă nici măcar de treburile gospodăreşti, în vreme ce ea furnizează unicul venit al familiei (care, merită menționat, este suficient pentru a le asigura amândurora un trai cel puțin decent). Cu puțin timp înaintea sărbătorilor de iarnă, ea decide să se despartă de el. Motivul invocat? Afecțiunea lui s-ar putea transmite urmaşilor, iar ea nu concepe să nu se reproducă. Prin urmare, ea îşi petrece sărbătorile în străinătate, alături de neamțul cu care începuse recent o relație online, în timp ce el… Cine poate şti?
    Să credem în iubire? “Iubirea” este de prea multe ori o cruntă decepție. Ce se întâmplă cu aceia care sunt atât de afectați în urma pierderii ei, încât nu mai pot crede în nimic, nici măcar în sine ori în viitor? Din păcate, nu ne permitem cu toții luxul țopăielii din iubire în iubire, până la aflarea adevăratei/perfectei/potrivitei Iubiri. Ce ne facem cu cei care, pierzând ceea ce credeau a fi Iubirea, ajung să se îmbolnăvească sufleteşte sau chiar trupeşte? Cât de frumoasă mai este iubirea pentru ei? Să-i considerăm jertfele inevitabile pe altarul fericirii amoroase (posibile, dar incerte) a tuturor celorlalți, a căutătorilor neobosiți din ea în ea şi din el în el? Perfect. Oricum, nouă nu ni s-ar putea întâmpla vreodată asta, nu-i aşa?
    Să fie iubirea cel mai frumos lucru care există? Poate, dacă nu s-ar comporta ca orice biată relație de afaceri, în care partenerii rămân doar atâta timp cât schimbul este mutual avantajos.

    Apreciază

    • Lena zice:

      Leacul suferintei din iubire este tot iubirea..dar functioneaza doar la cei care o accepta,in pofida scepticismului si a incertitudinii daca apar sau nu „recurente” dureroase.Din seria povestilor incalcite,absurde sau triste despre iubire(unele mizerabile de-a dreptul) putem si chiar gasim sa vorbim din propria noastra viata.Si totusi,unii aleg sa iubeasca in continuare,resuscitand si luand la palme ego-ul,simultan.In cele din urma,devine tot o alegere din seria celor adaptative la mediu ale omului:sa se hraneasca cu (alta) iubire sau sa se lase devorat de (acea) ea.Sau sa o negocieze,asa cum bine ai subliniat tu.Nu facem insa toti aceleasi alegeri.Si oricat ne-am asemana,ramanem totusi diferiti,cu precadere in judecatile valorizatoare integrate in experientele individuale de viata.
      Sa fie dragoste si in viata ta,Rapt.
      🙂

      Apreciază

      • Rapt zice:

        Sau poate că leacul rezidă în acceptarea faptului că iubirea nu este decât o noțiune cu care ne place să (ne) amăgim, creându-ne impresia că suntem mult mai buni decât vom reuşi vreodată să fim în realitate; şi în lepădarea urgentă de ea.
        Îți mulțumesc pentru urare, dar nu văd cum aş putea avea ceva în a cărui existență nu mai cred de mult.

        Apreciază

  9. Lena zice:

    A crede ca ceva nu exista nu demonstreaza lipsa existentei lui.E un argument contextual si sunt de acord doar din acest punct de vedere.Nu te pripi in a ma considera de un optimism vecin cu naivitatea..Din ceea ce am invatat pana acum(propriile trairi si ale altora fata de care am o obsesie analitica) am inteles cel putin un lucru,din multimea de inca neintelese:lucrurile pe care le credem imposibile sunt posibile,doar ca in forme diferite decat ne asteptam..sau decat am invatat(sau am fost invatati).Iubirea nu este nicidecum standardizata,oricat ne invartim in jurul ei ca trebuinta.A fi o nevoie imperioasa a omului nu-i amputeaza frumosul,a o socoti un cliseu insa da.A-ti refuza s-o traiesti nu o neaga,a nu o simti insa da.
    Ceea ce ma indoiesc..asa cum ma indoiesc de perseverenta celor ce te-au iubit,dar nu si de greselile lor.
    Pentru ca iubirea creste din sau in prezenta iubirii,iara nu in absenta ei.
    Perseverez in acelasi gand: sa fie dragoste in viata ta,chiar si fara acordul tau. 🙂

    Apreciază

    • Rapt zice:

      Nu ştiu care este probabilitatea ca în viața mea să-şi facă loc un lucru pe care îl resping a priori, dar apreciez reiterarea gândului tău bun. Se prea poate ca lipsa de perseverență şi greşelile să mă fi caracterizat mai curând pe mine decât pe cei care vor fi încercat să mă iubească.

      Apreciază

      • Lena zice:

        Direct proportionala cu posibilitatea de a intalni acel om care sa-ti demonstreze-hic et nunc-ca iubirea exista.Si ca orice lucru omenesc este supus greselii si corectarii,fie ca vorbim despre unul si acelasi om.

        Apreciază

  10. Rapt zice:

    Exact: şansele sunt practic nule. Greşelile, odată apărute, tind să se diversifice şi amplifice. Consecințele lor sunt greu de controlat, iar intenția remedierii, oricât de sinceră ar fi, rareori izbuteşte să şteargă urmele răului. Şi oamenii nu sunt tocmai dornici a se angaja în repararea sistematică a stricăciunilor provocate de alții, nu-i aşa?
    Din ce am putut constata până acum, nu există iubiri cu final fericit. Dacă experiența te-a învățat contrariul, te felicit. Personal, prefer să mă lipsesc de un şir al hic et nunc-urilor cu deznodământ dezolant de predictibil, în favoarea netității lui nusquam et numquam.
    Dar vouă, celor care încă mai credeți că iubirea există şi merită căutată, vă doresc succes.

    Apreciază

    • Lena zice:

      Lantul de erori se diversifica intocmai prin necorectarea oricareia dintre cauzele ce au condus la el.Si pentru a nu ne pierde intr-o analiza ampla ce ne intarzie pragmatismul necesar functionarii de zi cu zi,este pe cat de indicat pe atat de util sa ne raportam la acea cauza suficienta-cauza externa ce a determinat organizarea judecatilor si rationamentelor noastre despre anumite lucruri..In cazul de fata,esecul in dragoste.Intrebarea este:ce facem cu el? Sau ce facem mai departe de el?Abandonam oprindu-ne la (doar) ceea ce am constatat pana atunci sau cautam/acceptam alternative si resurse noi despre iubire si problematica complexa a acesteia?
      Conditia sine qua non pentru a demonstra existenta sau inexistenta oricarui lucru este cautarea lui.In lipsa ei,orice raspuns este doar o ipoteza,
      Pe de alta parte,veridicitea unui raspuns depinde direct de consistenta datelor si notiunilor extrase in timpul cautarii,care consistenta depinde de amploarea si diversitea cautarii in sine.Este ceea ce numim explorare-experimentare,mai exact experienta acelui lucru.Experienta care ne invata si experienta care ne contrazice uneori ce am invatat.Aceasta mi-a demonstrat mie ca lucrurile exista,dar nu neaparat in forma in care ne asteptam-acel „asa” imperativ.
      Cat despre mine si experienta iubirii din viata mea-a constat si consta in continuare in:”daca asa nu” atunci „cum altfel” si „daca asa da” se mai poate „si altfel”?..,Final la care nu am ajuns.Si nici nu mi-am propus a o face,pentru ca nu vad ca iubirea sa fie despre final,ci despre sensul ei pe care-l poti trai si interpreta/reinterpreta cel mai frumos cu acel om potrivit la care te opresti..intr-un final.Si cautand mai departe cu acel El sau acea Ea cat sa nu epuizezi iubirea intr-un..”final”.
      Intru succes tuturor celor ce cred ca iubirea in sine merita traita..si oferita chiar si celor ce nu cred in ea.
      🙂

      Apreciază

      • Rapt zice:

        Câte iubiri neepuizate într-un final ai cunoscut? Personal? La alții? Eu – nici măcar una. Trăieşti chiar acum o iubire care crezi că ar putea fi ultima, Aceea? Să-i mai acordăm nişte timp, aş sugera… Eşti pregătită să înfrunți finaluri fără număr, în speranța că îți vei afla cândva iubirea pe care doar moartea o poate curma? Felicitări! Dar îndemnul la noi „explorări” este superfluu celor care nu se bucură de un „stomac” la fel de rezistent şi cărora unul dintre finaluri, poate chiar primul, le-a fost fatal. Tare mi-e teamă că, în privința iubirii, cei mai mulți dintre noi trăiesc cu ipoteze neverificate. Iar unii, din nefericire, nu pot căuta şi experimenta frenetic, de-a lungul întregii vieți, căci au avut nenorocul unei „Iubiri” devastatoare, ce i-a transformat în epave prea puțin eligibile pentru eventuale iubiri viitoare.
        Fără îndoială, iubirea nu este despre final. Dar nu poți nega, sper, faptul că finalul este cel care încununează, alterează sau chiar anulează sensul de până atunci al iubirii, (re)definind-o.
        Probabil că îmi lipseşte perseverența (sau curajul, s-ar grăbi unii să postuleze) de a căuta până la terminusul finalurilor. Sau poate că mi-am prăpădit sănătatea iubind nebuneşte, într-un abandon cvasi-letal, iar starea-mi actuală nu-mi permite nici măcar să mă mai gândesc la iubire. Cine ştie? Cert este că frumoasele teorii despre iubire se lovesc adesea de imposibilitatea ei concretă, din varii motive.
        Să fiți iubiți întocmai cum iubiți voi înşivă!

        Apreciază

  11. Lena zice:

    Destul sa pot spune ca „nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este strain” fie ca intamplarea mai putin fericita a cauzat=favorizat unele,fie ca nu mi-am refuzat chiar eu cunoasterea altora.Mai putin crima in numele iubirii,pe care o socotesc oricum in sfera paroxismului patologic.

    Daca traiesc o iubire neepuizata? Da.Daca timpul o va finaliza? Timpul nu,noi oamenii facem asta si bine facem cand acea iubire se consuma.Sau daca nu e cea potrivita.

    Daca am cunoscut iubiri neepuizate?Da.Si le sunt profund recunoscatoare,pentru ca asa am putut opera cu bun simt criterii concrete de analiza,chiar si in absenta fenomenului iubirii in viata mea.Insa cand ne referim la „neepuizat” sper ca nu abordam un cliseu de genul „si au trait fericiti pana la adanci batraneti” pentru ca povestile reale de viata(iubire) nu se traiesc neaparat „de-o viata” ci de la un moment dat al vietii,fie el uneori mai tarziu,in functie de intamplare(ca tot o incriminam atat ca punct de plecare spre evolutia sau involutia iubirii ideale) dar mai ales de gradul de maturizare emotionala a omului.Despre care stim ca e relativ de la om la om si in raport direct cu experienta generala de cunoastere a fiecaruia.Prin aceasta,imi mentin(dar nu sustin absolutul spuselor mele) parerea ca doar cunoasterea,aprofundarea iubirii in cat mai multe feluri ne poate duce la o cvasi cunoastere si la o traire cat mai realista a ei.Dar gasesc necesar sa-ti precizez un lucru:nu despre ‘topaiala din iubire in iubire’ vorbesc eu,ci despre trairea ei totala cu oricare El sau Ea,indiferent ca rezultatul(sau finalul cum il denumesti tu) este un „asa da” sau un „asa nu”.Cel din urma nu este suficient pentru negarea iubirii in general,cat mai degraba de luat in seama(ca si criteriu) intr-o abordare diferita a unui viitor El sau a unei viitoare Ea.

    Nu neg,iubirea aduce adeseori suferinta.Dar asta pentru ca,asa cum spunea Balzac „exista oare durere fara un substrat egoist?” Substrat care,de vreme ce exista in fiecare dintre noi,il putem folosi la fel de bine pentru a supravietui oricarei suferinte.Si o facem,altfel nu am fi ajuns aici noi oamenii.Doar ca o facem diferit,in functie de „masura” egoului din noi.

    Cert este ca iubirea nu ne omoara,cat mai degraba lipsa ei ne imbolnaveste.Si tot iubirea ne si vindeca dar despre asta pot vorbi doar cei ce nu au refuzat-o.

    Nuda veritas: „De vrei sa fii iubit/Fii vrednic de iubire” cu alte cuvinte sau interpretandu-l pe Ovidiu,si gandurile tale de final,sa iubim asadar asa cum vrem sa fim iubiti! Sau chiar mai bine..

    Apreciază

    • Rapt zice:

      Să iubim mai bine decât vrem să fim iubiți noi înşine? Serios? Cine vrea, din principiu, să primească ceva mai prejos decât ceea ce oferă? Poate vorbeşti despre a iubi mai mult sau mai bine decât suntem iubiți la un moment dat. Nu neg că unii or fi dispuşi s-o facă, însă tind să cred că doar pentru un timp scurt şi cu speranța (mai mult, mai puțin sau deloc conştientizată) de a fi recompensați cât mai rapid cu o iubire dublă, triplă sau chiar înzecită din partea persoanei asupra căreia au revărsat un atare festin de iubire nemeritată.
      Iubirea nu poate să vindece decât parțial – în cel mai fericit caz – efectele nocive ale anumitor (ne)iubiri anterioare. Iar în privința beteşugurilor fizice cu care se aleg unii în urma vreunei mari (ne)iubiri, aş spune că e de-a dreptul neajutorată.
      Care ar fi „gabaritul” egoului cel mai favorabil supraviețuirii: mic, mediu, mare?
      Ce înțelegi prin „trăirea totală” a iubirii? Poate fi trăită şi altfel?
      Ce înseamnă „aprofundarea iubirii în cât mai multe feluri”?
      Nu rezonezi cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”? Socoteşti mai acceptabil „au trăit fericiți până când unul dintre ei şi-a găsit o iubire mai potrivită”? Fie. Dar indiferent când începe o iubire (la 16, 36 ori 66 de ani), bănuiesc că ne-am dori să dureze la fel de mult ca viața însăşi, nu?
      Ce înseamnă „o trăire cât mai realistă a iubirii”?
      Cum se consumă iubirea, în opinia ta?
      Aşadar, afirmi că oamenii fac foarte bine punând capăt iubirilor care s-au consumat sau acelora nepotrivite şi promovezi realismul în amor. În acest caz, îmi declar nedumerirea privind sensul primului tău comentariu la această postare: „Asta nu ar trebui să se întâmple cu cei ce se iubesc.[…]”

      Apreciază

      • Lena zice:

        Rapt..acestei lupte intre convingeri in care ma atragi(si o gasesc interesanta ca si mintea ta) sau poate,acestui joc de idei(la fel de interesant ca si mintea care se distreaza cu el) ii raspund cu placere si in masura timpului pe care-l am,fara sa urmaresc un altfel de castig decat o cat mai buna intelegere a fenomenului iubirii in viata omului:cum si mai ales de ce avem convingeri diferite asupra acesteia.Cat rezulta din experienta concreta si cat rezulta din interpretarea ei,unde gasesc o pondere mai mare.
        Adunand toate intrebarile pe care mi le-ai pus,raspunsul meu este acesta::eu cred in continuare in iubire,in ciuda si impotriva oricaror dezamagiri anterioare sau potential viitoare.Nu dintr-o inversunare idealista,ci pentru ca am ales sa fiu un zid de iubire,si nu unul in calea ei.Pentru ca mi-am demonstrat ca ea este posibila acolo unde legic este declarata imposibila-fie de legile stiintelor,fie de legile sociale care o conditioneaza de teoria schimbului.Mai mult sa ma explic ar trebui sa ma si povestesc.Si nu e locul aici pentru povestile mele.Acesta este locul lui Ragnar..
        Inteleg insa,fara ipocrizie,ca tot experienta este argumentul neincrederii tale.Dar nu imi contrazice experienta mea sau a celor ce nu s-au lasat nimiciti de ea.Doar moartea e un raspuns clar:nu se mai poate face nimic.
        Cat priveste realismul acelui paragraf -„asta nu ar trebui sa se intample cu cei ce se iubesc”-se refera la neimplinirea unor iubiri adevarate.Si cand spun asta,pe langa uneori absurdele conditionari sociale,alteori oamenii se indoiesc sau nu stiu ca sunt iubiti..ceea ce este mai trist decat cazul celor ce isi imagineaza ca sunt iubiti (iubiri inchipuite)..Sa te indoiesti,in prezenta iubirii..Spune-mi,ce e mai rau:sa „pierzi” o iubire pe care de fapt nu o aveai,sau sa nu crezi intr-o iubire care,de fapt,este..?

        Apreciază

  12. Rapt zice:

    Faptul că eviți a deturna spațiul povestirilor lui Ragnar denotă eleganță. Mi-ar plăcea să-ți parcurg povestea, dacă se află expusă pe undeva. Dar nu e musai să te povesteşti pentru a-mi răspunde la întrebări, ci ai putea enunța nişte situații ipotetice în susținerea punctului tău de vedere.
    Departe de mine intenția de a contrazice experiențele oamenilor. Dimpotrivă, găsesc interesantă discuția despre convingerile noastre diferite, şi valoros fiecare detaliu al trăirilor ce ni le-au format, modelat, contrazis ori reformat.
    Ce este mai rău? Mai rău pentru cine? Aş spune că desprinderea din iubirea închipuită şi revenirea la realitate sunt invariabil dureroase (chiar dacă în grade diferite de la om la om), pe când iubirea care există, dar pe care nu o vezi/accepți/recunoşti ca atare, nu-ți poate face vreun rău. Ea nu-ți poate provoca suferințe, fiindcă, din punctul tău de vedere, nu există. Tristețea situației este resimțită, în acest caz, de cel a cărui iubire este negată. Nu poți pierde ceva ce nu crezi că-ți aparține, însă procesul pierderii credinței în iluzie nu poate fi altfel decât dureros. Desigur, nu putem exclude nici posibilitatea ca recalcitrantul iubit să înțeleagă la un moment dat, poate în lumina unor noi informații, că iubirea aceea era sau încă mai este adevărată. Abia atunci ar putea deveni respectiva iubire sursă de suferință pentru el, dacă nu este deosebit de norocos. Dar, cel mai probabil, acea revelație nu se va produce vreodată, iar iubitul nostru neîncrezător va ramâne senin şi neafectat de iubirea noastră sau de (ne)pierderea ei.
    Să înțeleg că versurile de mai sus îți par a ilustra o iubire adevărată? De ce?

    Apreciază

    • Lena zice:

      Povestea mea o pastrez pentru mine-iata asadar ‘masura’ egou lui meu..😀
      Dar,desigur,putem face diverse referiri ipotetice din care o minte atenta poate extrage unele detalii personale integrate fara doar si poate,mai mult sau mai putin constient.Sau cel putin incearca interpretari multiple ale presupuselor situatii ipotetice,care,luate separat si puse cap la cap,dezvaluie ceea ce scapa vorbitorului in entuziasmul discursului.Pentru ca un rationament alambicat versus unul categoric spune foarte multe despre vorbitor,mai multe decat ceea ce spune el in sine.
      Ma rog,e un fel de a spune ca imi placi..Rapt.
      Si m-ai dus catre gandul strict imaginat ca,de ar fi putut fi posibil sa fiu barbat,pe unele femei le-as fi ‘trait’ pana-n maduva oaselor..n-as fi lasat nimic neatins,nedezgolit,nedezmembrat..in bucati care sa ma faca sa inteleg de unde superbul intregului sau superbitatea reintregirii.
      Iata o digresiune care-ti poate fi raspuns unor intrebari anterioare.
      Despre durerea in dragoste..inevitabila ca si durerea in lipsa ei,putem polemiza dar vorbim despre unul si acelasi lucru:despre frica de ea si dupa cum bine observaram-cu totii-frica nu o opreste.Asa cum frica de moarte nu opreste moartea.Desigur,poti dezvolta pana la aproape perfectionare mecanisme de aparare,de preventie,dar parca-i pasa mortii de ele..sau durerii.
      Iar versurile de mai sus ii apartin lui Ragnar si doar el iti poate raspunde,daca voieste,intrebarii tale.A incerca presupuneri ale esentei unor lucruri/fiinte netraite,imi pare mie un efort sisific iar tie sper un punct de reper. 🙂
      Dupa cum spuneam,imi placi..Rapt.Faci parte dintre acei oameni pe care i-as iubi oricum si fara sa le cer acordul.Ce ai putea sa-i faci unui astfel de om?

      Apreciază

      • Rapt zice:

        Păcat că preferi să nu-ți împărtăşeşti povestea. Am bănuiala că le-ar putea fi benefică multora.
        Îți mulțumesc pentru declarația de simpatie, deşi nu văd prin ce mi-am atras-o. Poate mă luminezi tu.
        Ce anume din dialogul nostru te-o fi făcut să te imaginezi bărbat, sondând, cu aprigă iubire, suflete femeieşti?
        Îi voi adresa şi lui Ragnar o întrebare similară, dar nu ştiu cât de dornic va fi să-mi răspundă, întrucât par să-i amintesc, până la confuzie (Asta da lovitură în ego! Unde-mi e unicitatea?!?), de o persoană cunoscută. Însă mă interesa fundamentul impresiei tale (aşa cum rezultă ea din primul tău comentariu, în tandem cu penultimul) cum că poezia de mai sus ar fi despre o iubire adevărată, dar neîmplinită. Pentru că, să fim serioşi, presupunerile despre lucruri şi ființe netrăite sunt inerente ființei umane şi nu implică decât în rare ocazii vreun mare efort. E adevărat, nu se întâmplă de fiecare dată ca ele să fie şi corecte, dar asta nu înseamnă că nu le facem oricum.
        Nu-mi e limpede ce speri să-mi pară un punct de reper. Ai putea explica?
        Oamenilor le putem face felurite lucruri, dar cel mai simplu e să nu le facem nimic. Ce anume dintr-un „astfel de om” stârneşte în tine, ca unic răspuns posibil, tocmai iubirea? Sau am înțeles greşit ultima ta frază?

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        Ce întrebare îmi adresezi mie? Că n-am înţeles prea bine nici ce ai întrebat-o pe Lena…

        Apreciază

  13. Lena zice:

    Cu drag si pe larg iti voi raspunde punctual intrebarilor,insa nu acum.Revin cand timpul va fi mai ingaduitor cu mine.
    Voi lamuri insa,spre claritatea intelegerii,intrebarea pe care ti-am adresat-o la final.Cand ai in fata ta un om care te iubeste oricum,sau chiar daca nu te poate avea,ai in fata ta de fapt un om care te iubeste pe tine mai mult decat pe sine(am spus mai mult,nu am abolit ego ul).Unui astfel de om nu-i poti pricinui prea multa suferinta decat prin propria ta suferinta.E viu si el cat timp esti si tu vie..
    Ca atare,ce-i poti face? Sa i te-mpotrivesti?Poti,dar nu e iubirea ta ca sa o si opresti.Sa-ti fie indiferent? Si asta poti,dar nu-i devii indiferenta lui.Sa-l fugi de el?Poti,dar nu se va dezice de tine.Sa-i zdruncini insusi felul sau de-a fi? Asta nu poti,de-abia poti face asta si cu tine.Asadar,ce-i poti face unui om care te iubeste pentru ca te iubeste?
    Lui nu,doar tie poti sa-ti faci..sa treci pe langa el si pe langa iubire,lepadandu-te de ea.
    Din seria povestilor nespuse-si pentru a nu considera mult prea poetice lucrurile descrise mai sus-am intalnit astfel de oameni.
    Oameni care m-au invatat ca iubirea te creste acolo unde tot ea te-a scazut.De necrezut doar celor ce-o refuza.

    Apreciază

    • Rapt zice:

      Îți mulțumesc pentru răspunsurile promise, pe care le aştept cu interes.
      Mă bucur că ai avut norocul de a fi iubită astfel. În mod nesurprinzător, o asemenea iubire e greu de imaginat celor care nu au avut şansa de a o fi-ntâlnit. Totuşi, chiar acceptându-i existența, nu pot să cred că o astfel de iubire nu-l consumă, în timp, pe cel care iubeşte-n van.

      Apreciază

      • Lena zice:

        De aici a si plecat discutia si despre asta si discutam aici Rapt..despre sansa si fragilitatea ei,despre sansa si imposibilitatea ei categorica atunci cand ti-o refuzi chiar tu.Cea din urma este singurul algoritm demonstrat in iubire.Restul e..incertitudine.

        Apreciază

      • Lena zice:

        Incerc sa-ti raspund asadar intrebarilor,cum ti-am promis,si sper ca rapunsurile sa fie indeajuns de clare,pentru ca va trece un timp pana voi putea reveni asupra oricarei lamuriri.

        Povestea mea nu-si are locul aici,oricate posibile beneficii ar aduce oricui.Aici e casa sufletului celui ce-si spune Ragnar si nu voi abuza de ospitalitatea lui.
        Dar ea poate fi cunoscuta facand parte din ea.Daca te vei intreba:cum asta?..raspunsul meu e:chiar asa,cum?

        De ce imi placi? E mintea ta ce-mi place si pathosul cu care ti-o arati.Acel fel de a-ti sustine pentru a-ti mentine identitatea de sine.Iar eu am o slabiciune aparte pentru astfel de minti.

        Ce m-a facut sa ma imaginez barbat? Nu sunt la „prima abatere” de la ceea ce este acceptat ca ‘normal’..mintea feminina imi place prin complexitatea si coloristica ei..particularizat la tine,un ansamblu de alb si negru pe care l-as desface sa-nteleg de ce nu,sau cum pot patrunde si alte culori.

        Comentariul meu(si singurul) referitor la versurile de mai sus nu s-a bazat pe considerentul sau suspiciunea ca ele ar ilustra o iubire adevarata,ci daca..si daca este,atunci asta nu ar trebui sa se intample celor ce se iubesc intr-asa.Daca urmaresti intreaga curgere de impresii ce au urmat, a fost despre iubire in general si despre acea iubire „potrivita”.Atat.
        A presupune despre Ragnar sau despre femeia ce-o iubeste,faptic sau liric,imi e cu neputinta.Doar el iti poate raspunde despre el.
        Sa ne jucam,de curiozitate,de-a „cine-o fi” sau „ce o fi” poate fi interesant si incitant,dar nu este un reper pentru „a sti”.

        Oamenilor chiar le putem face multe lucruri,preferabil bune pentru rezultate pe masura.Daca nu ne este in putinta sa le facem asta,este intr-adevar de preferat sa nu le facem nimic..nimic care sa le faca rau si nu acel nimic al indiferentei.Pentru ca indiferenta este esenta raului.

        Ma tem ca nu ai inteles exact cum am ajuns sa cred eu in iubire si imi asum ca in lipsa unor detalii,belsugul sau norocul par a fi fundamentul ei.Oamenii din jur sunt intr-adevar un tezaur de informatii care ne arata ca viata este mai mult decat propria experienta personala si ca ne putem adapta si-n functie de a altora.Ca se poate,se poate mai mult decat ai(fost) invatat pana atunci sau se poate si altfel.Unde,cum si cui am oferit o iubire desprinsa din tot ce am invatat-asta ne duce inapoi la povestea mea,care,daca am presupune ca s-ar incheia aici,s-ar incheia astfel:
        Iubirea exista,fara doar si poate.Fara ‘doar’ si fara ‘poate’.
        Zadarnicia este doar a unui suflet gol..

        Ganduri bune si zile pe masura! 🙂

        Apreciază

  14. Interesanta poezia. Este prima pe care am avut ocazia sa o citesc pe blogul tau. Este oare si prima scrisa?

    Apreciază

  15. Rapt zice:

    Ce înseamnă pentru tine „iubire adevărată”, Ragnar?

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Prima mea tentaţie a fost să răspund: „De ce mă întrebi pe mine? Par să ştiu ceva despre asta?” Dar voi încerca un răspuns…
      Considerăm următoarele: 1. Există relaţii bazate pe iubire; 2. Există relaţii bazate pe alte… motivaţii. În relaţiile bazate pe iubire, cineva iubeşte mereu „cu adevărat” – el, ea, rareori amândoi. Acea iubire însă nu este mereu împărtăşită – unul dintre ei minte uneori; numai pe sine, numai pe celălalt, sau pe amândoi, cum că ar iubi cu adevărat. Motivaţiile celui care minte… ei, aici, putem doar specula. Şi nu-mi plac speculaţiile.

      Apreciază

      • Rapt zice:

        Dar ce înseamnă a iubi cu adevărat? Care este elementul definitoriu al iubirii adevărate? Crezi că iubirea adevărată se consumă, oboseşte, se epuizează, moare?
        Dintre iubirile tale de până acum, pe câte le poți numi adevărate? De care parte crezi că s-a aflat adevărata iubire în relația ta cu R? Dar în cea cu J?

        Apreciază

      • Ragnar zice:

        A iubi cu adevărat… Nu știu… Voiam să încep o poliloghie despre ce înseamnă asta, dar poate că nu este cazul. Poate că, într-adevăr, nu ştiu ce înseamnă. Poate sunt prea absorbit de sine pentru a iubi cu adevărat. Poate n-am iubit pe nimeni cu adevărat. Şi poate că asta se întâmplă pentru că nu sunt capabil de respectivul sentiment, împiedicat mereu de cruda-mi raţiune. Aş prefera să cred că am iubit cu adevărat, dar se prea poate să mă îmbăt cu apă rece, aşa că prefer să mă abţin.

        Apreciază

  16. Rapt zice:

    Lena,
    Dacă iubirea e o loterie, putem fi de acord că există oameni care pur şi simplu nu-şi (mai) permit să joace? Dacă preferi, poți spune că au sufletele pustii(te). Mă bucur că iubirea există pentru tine, în acest moment. Asta nu înseamnă că ea poate exista pentru toată lumea. Cu tot respectul pentru ceea ce trăieşti, nu ştim nici despre a ta că e eternă şi inviolabilă.
    Ți-ai dobândit credința în iubire privind la cei din jur? E şi ăsta un noroc de care nu mulți au parte.
    Între o indiferență onestă şi o iubire (auto)înşelătoare, de exemplu, aş alege-o oricând pe prima.
    Să nu mai facem, aşadar, nicio presupunere, despre nimic, niciodată? Oare aşa vom fi mai aproape de „a şti”? Până acum nu ai presupus absolut nimic despre autorul acestui blog?
    O minte feminină, în alb-negru, care nu-şi poate menține identitatea decât susținându-şi-o cu emfază. Interesantă opinie. Să sperăm că nu sunt bărbat şi că nu am aplecări suicidare…
    Aş întreba de ce ai o slăbiciune pentru mințile precum cea pe care mi-o atribui. Sau dacă îi iubeşti, oricum şi fără a le cere acordul, pe toți cei pe care ai vrea să-i descompui pentru a le înțelege modul de funcționare. Dar, cum timpul te presează pe termen nedeterminat, îți doresc succes în orice activități ar fi acelea care mi te confiscă.
    Chiar aşa: cum?

    Apreciază

    • Lena zice:

      Timpul meu,putin de altfel,mi-l confisca fara sa ma opun,copiii mei.Altcineva,in acest moment,nu are cum decat din bucati pe care le ofer cu drag,atunci cand le am.Ca acum.

      De acord cu tine,Rapt..Unii oameni-daca nu chiar prea multi-nu isi mai permit lor insisi sa iubeasca..refuzand iubirea.Iata cum,se intinde lantul „apocaliptic” ce va lega intre ele,urmatoarele „victime” ale iubirii.Desigur,victime irationale vei spune,cat timp se indragostesc de un om corect si sincer,ce le spune:iertare,dar nu-mi trebuieste.Dar si asta doare am stabilit,pierderea credintei intr-o dorita/presupusa/iluzorie dragoste.Poate dupa cateva dureri de acest gen vor da si ei la naiba iubirea in fata altora-adica a altor „viitoare victime”.Asadar,ce sa facem? Sa incercam sa mai si rupem lantul?Sau sa starpim mai degraba iubirea,poate asa ne salvam cu totii?Dar daca starpind iubirea mutilam chiar omul? Realitatea ne-a aratat si ne arata ca acolo unde iubirea si derivatele ei de manifestare nu sunt invatate sau dimpotriva,sunt educate spre fanatism,neintelegerea sau neasimilarea ei seaca pana si umanitatea din indivizi.In opinia mea,empatia este o forma evoluata si desprinsa din iubire.Din notiunea de iubire.
      Sa revenim insa.Pe criteriul ca sufletul le este gol..golit de o furtuna de iubire devastatoare,unii oameni-daca nu chiar prea multi- aleg a o respinge pur si simplu,gandind ca dreptul lor la dragoste le poate deveni sentinta..la suferinta.Constienti si voit se condamna ei insisi la lipsa de iubire,ceea ce conduce unde oare?..tot la suferinta.Ca autosentinta.
      Si asta in virtutea afirmatiei ca „iubirea m-a lasat cu sufletul pustiit”..careia eu nu-i pricep deloc logica.Pentru ca simtirea ta fata de-un altul nu este-n el,ci este-n tine,in mintea ta ce-ti apartine,deci cum naiba pleaca respectivul sau respectiva cu ce ai doar tu nu inteleg si pace.Gol esti cand tu nu mai iubesti..e-atata spatiu gol in mintea ta ca nu te mai auzi decat pe tine..

      Cred ca acea „indiferenta onesta” la care te referi este corectitudinea unui om fata de tine si fata de el-un drept de-a spune „nu,multumesc”.
      Indiferenta nu asta inseamna.Inseamna sa nu-ti pese de dreptul celuilalt.

      Mi-am construit credinta in iubire din ceilalti,da.Ceea ce a presupus nu doar noroc,ci si efort mental.Efortul de a rezista.Acel „stomac rezistent” cum denumeai tu capacitatea anumitor oameni;sa ne gandim insa,cum se dobandeste el?..

      Sa presupunem despre ce? Si ce anume despre autorul acestui blog? Ca pe baza scrierilor lui il pot defini in vreun fel? Nu,nu voi face asta.Pot presupune pana la a spune despre el ca are un talent incredibil si-o minte pe masura.

      Cine esti tu Rapt,nu stiu eu..poti fi oricine.Mediul virtual ne permite si sa ne duplicam,daramite sa ne prezentam cu o identitate sexuala diferita.Asta nu-ti face mintea mai putin interesanta.Sa speram ca si intreaga pentru ca solutia cat traiesti este sa traiesti.Unde-atata graba?

      Rapt..intr-adevar am spus ca am ales sa fiu un zid de iubire,dar nu zidul chinezesc..cati oameni crezi ca pot sa-ncapa-n mine?Si-s felurite feluri sa iubesti.Pana si copiii mi-i analizez bucata cu bucata,situatie cu alta situatie,un moment cu un altul,dar ii iubesc intr-un intreg.Si iubesc la nebunie culorile vesele ale mintilor lor.Cu totii le-am avut dar unii le-am pierdut..sau am uitat ca lumea are si alte culori.

      Nu stiu Rapt..Cum?

      Apreciază

      • Rapt zice:

        „Cum?” îmi rămâne deocamdată fără de răspuns.
        Dacă nu eşti zidul chinezesc, poate ar fi mai indicat să nu te repezi cu declarațiile de potențială iubire făcute unor necunoscuți. Apropo, crezi că putem iubi şi oameni pe care nu i-am întâlnit în carne şi oase? Ți s-a întâmplat vreodată?
        De ce ai impresia că m-am prezentat cu o identitate sexuală feminină?
        Despre întregimea spiritului meu prefer să nu comentez, ci să te citez: „Acel El sau acea Ea pentru care se merita chiar sa mori,metaforic sau nu..(in fond,cine are dreptul sa-i judece pe-acesti nebuni ce sfideaza anostul efemeritatii umane dandu-i un sens de neinteles altora?)”
        Cum se dobândeşte „stomacul rezistent”? Decât să laşi loc pentru presupuneri (de care pari să te fereşti tu însăți), mai bine îmi spui desluşit cum l-ai obținut pe al tău.
        Dacă nu înțelegi logica afirmației „iubirea m-a lăsat cu sufletul pustiit” e foarte bine, iar eu îți doresc să nu ajungi vreodată să-i trăieşti nebunia.
        Tot nu înțeleg ce înseamnă pentru tine „indiferență”, în contextul discuției noastre. Să nu-ți pese de dreptul celuilalt la ce anume? Nepăsare manifestată cum?
        Ca să înlăturăm orice supoziții în această privință, te întreb direct: sunteți doar tu şi copiii, sau este în viața ta şi un partener cu care trăieşti o dragoste reciprocă?

        Apreciază

  17. Lena zice:

    Rapt,
    As putea intelege valoarea exemplului personal,doar stabiliram ca (re)invatam prin si de la ceilalti,dar totusi,de ce acest interes aparte pentru viata mea personala?..Nu-si are locul aici.Acest blog nu-mi pare a fi o povestire-n rama,iar eu nu sunt un personaj,sunt cititor.

    Sa incercam a nu rastalmaci toate raspunsurile,altfel vom duce aceasta discutie pe un teren steril.
    Spunandu-ti ca eu as putea iubi astfel de minti patimase,tu ce anume intelegi? Grandoare de sine?
    Ceea ce eu descriu,ca fel al meu de-a fi,nu este o promisiune a faptului de a iubi oricare minte ca a ta imi iese-n cale.Sau oricate.Sau indiferent ca as iubi deja pe-altcineva..Permite-mi te rog sa ma explic,fara echivoc:
    Da,m-as putea indragosti si as putea iubi,fie ce-o fi! Iar ca mine,stiuti sau nestiuti de tine,mai sunt astfel de oameni,fiinte care ..de unde stii tu Rapt cum ar fi?

    Nu neg importanta proximitatii-cu totii vrem un El sau o Ea cu care sa ne materializam iubirea-dar cred ca da,unii dintre noi ne putem indragosti de oameni pe care nu i-am intalnit in carne si oase.De oameni al caror fel de a gandi exprima si felul lor de a iubi..care ne place si ne poate cuceri mintea,ca despre ea vorbim la inceput.Orice fel de inceput..Sunt suficiente exemple de relatii incepute astfel, cazul meu fiind neglijabil sub aspectul de da sau nu.
    Si cred ca poti iubi oameni pe care nu i-ai mai (re)vazut vreodata..
    Pentru ca fenomenul acesta mental al iubirii transcede timpul,spatiul si chiar durerea resimtita dupa pieirea,pierderea,voita renuntare sau necunoasterea lor.In acest caz,teoria schimbului „mutual avantajos”,enuntata de tine,nu se mai demonstreaza.
    Beneficiile se reduc simtitor sa spunem,pentru ca si (retro)proiectiile imaginative sau amintirile conservate ne hranesc.

    Nu vreau sa am nicio impresie despre identitatea ta sexuala,Rapt.Am spus deja..poti fi oricine.Dar ce superb spectacol daca ai fi cumva barbat cu asemenea nuante feminine in idei!..

    Apreciez atentia cu care mi-ai parcurs comentariile-iata cum descompui pe bucati o minte,fie cautand doar contradictii-insa a ma parafraza,ca argument,reclama fidelitatea spuselor mele.I-am precizat deja lui Ragnar,nu la sinucidere sau crima am facut referire(desi ne putem apleca si asupra lor,din perspectiva psihopatologiei).L-am rugat sa acordam un timp aparte pentru aceasta discutie in care legatura psiho-emotionala dintre iubire si moarte-precum in cazul nebunilor/celor ce-si risca viata pentru persoana iubita,sau mor la scurt timp dupa pierderea/moartea celuilalt-merita analizata in profunzime.Vorbim aici despre fapte reale,nu despre povesti.

    In toate agoniile traite printre ruinele oricarui tip de iubire,eu tot nu am reusit sa inteleg logica unui suflet pustiu decat atunci cand nu am mai iubit.Pustiu si frig,asa era in mine..

    Aceasta rezistenta am dobandit-o prin vointa,Rapt,prin antrenarea ei,nu neaparat prin curaj.Sa fim sinceri..tuturor ne-a fost sau ne e frica.Nu suntem zei.

    Indiferenta nu pot sa numesc sinceritatea unui om de-ati spune „Nu,multumesc.Nu vreau sa te incurc” sau „Imi pare rau. Eu nu te (mai) iubesc”.A fi nepasator in fata libertatii lui intelegand-o doar pe-a ta.A nu respecta,pana la a lua,dreptul la viata sau iubire al acelui om.A-l minti sau a-l amagi pentru a-l avea.Aceasta o consider eu indiferenta..Sa-ti pese doar de tine.
    Desigur,aici devine complicat si mult de discutat.Imi poti spune bine-bine,dar libertatea unui om o poate viola pe-a altuia si drepturile unuia le pot incalca pe-ale celuilalt,in cuplu.Ne intoarcem la ideea iubirii „potrivite” pentru a ne apropia de un raspuns?Sau negociem asa cum ne indeamna asiduu curentul ‘iubirii de sine’ al zilelor noastre?

    Rapt..ca sa-ti raspund la fel de direct si deopotriva corect nu se poate,nu la un nivel inteligibil dorit.Inainte de formularea acestei intrebari,se cer unele date „despre mine” si „despre cum iubesc”..
    Cum povestea mea,insist,nu-si are locul aici,iti pot vorbi doar despre cum exista iubiri fara „doar daca” si fara a se astepta in schimb un „poate ca”.
    As vrea sa inteleg totusi,tu vezi iubirea doar prin reciprocitatea ei? Marturisesc,este pe cat de comuna pe atat de ispititor de dulce aceasta vanitate,dar este si imperios necesara?

    Apreciază

    • Rapt zice:

      E simplu: vreau să-ți aflu detaliile personale pentru că te găsesc cel puțin interesantă. Înțeleg că nu doreşti să-ți expui povestea pe blog-ul lui Ragnar, dar nu am acces la tine decât prin acest canal, aşa că sper să nu-mi iei în nume de rău încercarea de a afla despre concretul existenței tale.
      Răstălmăcirea se poate produce şi neintenționat, mai ales în mediul virtual, unde, să recunoaştem, discuțiile nesterile sunt o raritate.
      Ai putea iubi, zici, „fie ce-o fi”, şi nu consideri proximitatea indispensabilă iubirii. Atunci te întreb: de ce nu mă iubeşti deja? Ai putea, dar nu o faci. Ce te reține? Ai cumva nevoie de date suplimentare? Dacă da, care ar fi acelea?
      Oare felul de a gândi al unui om este, cu necesitate, un indicator fidel al modului său de a iubi?
      Putem iubi ne(re)văzuți, desigur, însă doar atâta vreme cât sperăm la (re)vedere şi nu e total exclusă/imposibilă împlinirea acelei iubiri. Un exemplu concludent este chiar una dintre iubirile istorisite pe acest blog. O fi iubirea capabilă a se extinde dincolo de timp, spațiu sau durere, dar cred că, oricât de înflăcărată şi persistentă ar părea ea la un moment dat, à la longue îşi pierde din elan, „răsuflându-se” până la dispariția completă. Iar cei care iubesc unilateral – fără trăirea efectivă a iubirii şi poate chiar fără speranța realizării ei viitoare – pe termen lung, probabil că au unele probleme. Fie se simt incapabili de a susține o relație concretă, fie simt că nu merită a fi iubiți, fie îşi satisfac, prin această iubire neîmpărtăşită/netrăită/sterilă alte necesități (care, tind să cred, au prea puțin de a face cu dragostea de celălalt). Cine poate spune că martiriul în iubire nu are şi el voluptățile lui, pentru unii zadarnic-iubitori?
      Aşadar, caracterizezi mintea feminină prin complexitate şi bogăție cromatică, o percepi pe a mea ca operând bivalent, pe un teritoriu al nonculorii, dar înclini totuşi să mă crezi femeie. De ce? Care-mi sunt nuanțele feminine ale ideilor, de vreme ce gândesc, potrivit propriei tale aprecieri, în alb şi negru?
      De fapt, nu i-ai precizat lui Ragnar că prin „cine are dreptul sa-i judece pe-acesti nebuni ce sfideaza anostul efemeritatii umane dandu-i un sens de neinteles altora?” nu te refereai la sinucidere sau crimă. Sau, cel puțin, nu asta înțeleg eu din „Acum..despre a muri in numele iubirii(ceea ce nu presupune strict sinucidere) si a ucide in numele iubirii reclama multa finete in analiza.” Poate că nu te refereai exclusiv la sinucidere şi omucidere, căci există, într-adevăr, şi alte moduri de a muri din cauza sau în numele iubirii. Dar îmi vine greu să cred că sinuciderea nu era printre „nebuniile” vizate de tine, dată fiind prezența verbului „a judeca” în acea frază. Pentru că cei care îşi riscă viața pentru persoana iubită sau mor după pierderea acesteia sunt mai degrabă aplaudați, priviți cu admirație şi considerați eroi sau exemple de iubire şi devotament decât judecați, nu crezi? Iar finețea analitică pe care o consideri necesară în examinarea (sin)uciderii şi morții din iubire îmi indică faptul că nu găseşti chiar netă şi indiscutabilă clasarea tuturor acestor cazuri în sfera patologicului. Oricum, a-ți dori să mori sau a te simți deja mort nu implică obligatoriu autosuprimarea fizică. Iar în privința acesteia din urmă, îndrăznesc să afirm că uneori (în circumstanțe pentru care te las să-ți foloseşti imaginația şi la care se poate ajunge din iubire sau în urma ei) este nu numai soluția rezonabilă, ci unica rămasă.
      Aş sugera că pustiul geros poate fi mai favorabil supraviețuirii şi progresului decât o vâlvătaie atotmistuitoare ce se hrăneşte cu însăşi energia ta vitală şi care-ți stăpâneşte fiecare atom al ființei, făcându-ți sinele nelocuibil, captiv într-o girație nefructuoasă a devorării-autoregenerării-redevorării.
      În ceea ce priveşte indiferența, aşa cum o descrii în acest ultim comentariu, se pare că suntem în fine de acord.
      Iubirile fără „doar dacă” şi „poate că” îmi par în continuare neverosimile. Doar nişte exemple concrete m-ar putea convinge, iar acestea îmi lipsesc deocamdată.
      Iubirea poate exista şi în absența reciprocității, după cum am mai spus, dar nu pe termen lung (la cei mai mulți, nici măcar pe termen mediu), nu la o intensitate şi într-o formă constante; nu la indivizii normali (ca să nu spun sănătoşi).

      Apreciază

      • Lena zice:

        Revin cu atentia cuvenita asupra intrebarilor tale cand voi avea timp.Momentan nu am.
        Iti pot raspunde in graba,fara ezitare si simplu: Iubesc deja.
        Mi-e mintea plina de El si nu e in loc in plus.Sau de surplus.
        Dar daca te hotarasti la o identitate feminina..aceasta este o cu totul alta poveste. 🙂

        Apreciază

  18. Diamantina zice:

    Iubirea adevărată e atunci când iubeşti în celălalt şi ce e de neiubit.

    Apreciază

  19. Rapt zice:

    Lena,
    Până găseşti timpul necesar răspunsurilor, îți mai pun câteva întrebări rapide:
    Oare nu putem iubi romantic mai mult de o persoană odată?
    Dacă aş fi femeie, m-ai iubi? Cum? Mintea îți este delimitată în spații separate pentru femei şi pentru bărbați, iar în cel rezervat doamnelor mai există locuri libere, în vreme ce la domni e plin de El? Sau nu m-ai putea iubi romantic, femeie fiind?
    Dar dacă sunt bărbat, nu mă poți iubi într-o manieră neromantică/nepasională/asexuată, care să nu amenințe în vreun fel vastele teritorii ale ființei tale stăpânite de El?
    P.S.: Sper că omul îți umple şi viața, nu doar mintea.

    Apreciază

    • Lena zice:

      Asadar,14 intrebari..Si o sugestie la final care,pe scurt,nu despre mine vorbeste.Pentru ca viata mea,ca multe alte vieti,o pot descrie in doar cateva cuvinte:”tot ceea ce am port cu mine”.Prin asta,iti marturisesc,mi-e plina viata ca si mintea-mi cu care mi-am construit-o si mi-o construiesc neincetat,neobosita inca.Cu ce ma umple El,e multa liniste…Acea liniste ca exista.E real.
      Restul e timpul…care e prea putin pentru atat de multe alte vise plamadite.
      Iti multumesc sincer pentru apreciere,insa tot nu-mi explica bizarul interes fata de mine..Prin urmare,nu,nu ma deranjeaza si sper deopotriva ca nici pe tine optiunea mea de a-ti raspunde sau nu neaparat din propria experienta.
      Inainte de toate sa ne asezam putin..Si noi si ideile noastre divergente,dar mai ales cele comune pe care le avem.Pentru ca avem.
      Exista sau nu iubirea?
      Din cele intelese pana aici,a fost sau inca este un colaps frisonant pentru tine,dar ai simtit-o.Sau inca o simti.
      Ma inclin cu admiratie in fata ta,asa cum numai in fata iubirii stiu sa ma prosternez…
      Dar de ce sa ne dezicem de ea?De ce sa nu mai credem ca,potrivit noua,e poate un alt om ce ne-ar putea iubi?Dintre cele mai mari iluzii omenesti este aceea a singularitatii.O capcana croita probabil intru negarea mortii ce survine tuturor,dar si o meteahna inselatoare a fiintei umane ce-o opreste din a mai nadajdui sau a-si mai cauta iubirea cu „persoana potrivita”,lasandu-se stapanita de o „unica” persoana..nepotrivita.
      Poate asa se explica ceea ce spunea odinioara Dostoievski: „Dragostea trece dar nepotrivirea ramane”.
      De imi vei spune ca sunt totusi si oameni „speciali” in aceasta prozaica lume,sunt de acord:oameni,nu doar un singur om..
      Exista sau nu reciprocitate in iubire? Si cat de necesara este ea? A fi ideala si prin urmare rara nu o contesta,ci doar atesta superbul ei inegalabil..Irecuzabil.Cat este insa ea de „sanatoasa”,nu stiu,pentru ca toti cei care nu s-au impiedicat pana acum de ea au confirmat ca oamenii au dainuit si-n lipsa ei.Ceea ce ma pune serios pe ganduri,intrebandu-ma cat de „bolnavi” au fost sau sunt acestia.Bezmetici ori nebuni,ei au iubit pana la capat,contrar ridicolei teorii a lui Beigbeder.
      Nu exclud insa cazurile descrise de tine,dimpotriva.
      Exista tot atatia farisei cati atei a cunoscut iubirea.
      Exista sceptici si exista mizantropi prea coplesiti de teama de iubire.Mai bine spus,de absenta ei.
      Dintre acestia,unii sunt de-a dreptul prosti,ei neintelegand o iota nici cand iubirea le graieste clar si raspicat.
      Exista cinici si cei mult prea vanitosi care o pangaresc ca pe o tarfa a bunului lor plac.
      Exista negustori ce socotesc iubirea doar la taler:nimic mai mult de dat pentru ce-au luat.
      Exista si zadarnic-visatorii,acei nesabuiti ce isi doresc sau uneltesc iubiri ce nu le apartin.
      Exista oameni care nu-si gasesc alt rost pe lume decat iubind naiv si fara rost,convinsi fiind ca sensul vietii e numai suferinta.Durerea mai precis,la care nu renunta,deci nici la cel ce este sursa ei.
      Exista chiar si-acei ce nu stiu sa iubeasca,in urma deprivarii ori satietatii dragostei de-a lungul vietii lor.Ajunsi prea tristi sau prea neputinciosi.
      Exista insa unii oameni la care vreau sa ma opresc putin si pe care-i voi numi confuzi.Cei ce traiesc „lumea redusa la doi” alegorizata de Paler in sumbrul templu al dependentei si stringentei lui „nu pot trai fara tine”.
      Pe zidurile acestea ce par a strajui iubirea absoluta,sta scris arzand mistuitor „Doar tu esti lumea mea”.
      Magulitor,ar spune unii,dar cititorul care intelege,stie ca nu iubirea pentru el salasluieste acolo.Ca acela este sanctuarul in care se slujeste zilnic moartea-n doi.
      Iubirea poate ca este,dar in intinderea de dincolo de noi.

      Acum raspunsurile acelor multe intrebari:
      Da,gasesc felul de a gandi al unui om drept un indicator fidel al felului sau de a iubi.Aceasta deoarece iubirea e un fenomen mental,descriptibil prin limbaj verbal sau nonverbal.
      Decodarea insa este intr-adevar complicata,fie de insuficienta sau falsa exprimare,fie de nestapanitele noastre erori in interpretari.

      Desi in plan cromatic sensibilitatea feminina este mult mai dezvoltata,
      inclin sa afirm ca in planul gandirii noi operam majoritar in „alb sau negru”.
      Aceste valente sunt caracterizate insa,la randul lor,de o complexitate greu comprehensibila unui barbat-ca sa nu spun greu suportabila-a carui minte chiar daca e mai simpla,e mult mai curioasa fata de intregul spectru de culori ale vietii.
      Poate deja ai observat ca,indiferent de varsta lor sau de gradul nostru de toleranta,barbatii raman totusi niste copii neastamparati.Sau impielitati 🙂
      Uneori dar mai ales din iubire,ti-e imposibil sa nu le faci pe plac,lasand astfel sa te patrunda nastrusnicele lor idei..Intr-atat incat intre doua minti se poate intampla un adevarat spectacol policrom.

      Corect,nu i-am precizat concret lui Ragnar decat amanarea discutiei,care va intarzia in continuare,cauzata fiind
      doar de cumplita lipsa de timp,nu de interes.Dimpotriva.Am o obsesie explicabila,dar nu aici,fata de zona psihopatologiei in care incadrez indiscutabil atat omuciderea cat si sinuciderea.

      Nu,nu cred ca-n urma tuturor eroilor iubirii s-a aruncat cu flori..uneori s-au auzit blesteme si ocara,mai ales in acele situatii in care cea iubita era..alta.Doar de la un om la un altul distanta,iubirea poate fi devalorizata subit..

      Zici tu sa-mi folosesc imaginatia..Hai
      s-o facem impreuna..Eu sunt adepta teoriei conform careia nimeni nu vrea de fapt sa moara,cat mai degraba sa sublinieze,cu disperare,cat isi doresc sa traiasca o altfel de viata..altfel decat mizerabil de dureroasa.Din
      pacate sunt situatii ireversibile in care,desi ar vrea,unii nu mai pot face asemenea confesiuni.Altii in schimb -si aici vreau sa-ti provoc imaginatia-
      sunt dovezi vii ale acestei teorii.Sunt acei oameni care au inteles ulterior ca „libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ti s-a facut”.

      Daca putem iubi romantic mai multe persoane deodata? Cred ca da,insa nu cu aceeasi intensitate sau nu neaparat in aceeasi forma.Din motive destul de simple dar nu si lesne de acceptat.Monogamia spre exemplu este un lucru destul de dificil din punct de vedere biologic.In aceasta privinta exista si solutii,nu numai rezolutii.Asa cum afirmam anterior,nu cred sa existe un om care sa ne fie suficient intru toate,dar potrivit in toate cele cred ca da.

      Unele intrebari,chiar si cu iz de ironie,imi trezesc interesul..Mi-ar placea sa te hotarasti asupra unei identitati sexuale-ipotetic sau din curiozitate-in conformitate cu care iti voi raspunde.
      Cat despre suveranitatea mintii mele,
      Rapt,sa nu confundam o stapanire prin putere cu aceasta supunere deliberata,din placere..S-o numim mai degraba un dulce abandon iubirea mea pentru El.

      Apreciază

      • Rapt zice:

        E drăguț că i te abandonezi zaharin (complet benevol şi fără urmă de constrângere din partea Lui, desigur; nici nu încercam să sugerez altceva), dar El îți cunoaşte abandonul şi se bucură de el sau îi este străin?
        Ce anume te interesează ipotetic (sau din curiozitate): identitatea mea de gen sau apartenența sexuală nativă? Să înțeleg că nu poți formula răspunsuri la întrebările mele referitoare la declarațiile tale inițiale de potențială iubire cât timp nu ştii câți cromozomi X am? Păcat. Speram să abordezi ambele variante. Să zicem, în acest caz, (probabil) ipotetic şi întru ostoirea curiozității, că sunt intersexual. Aştept să aflu cum, cât, până unde şi de ce m-ai putea iubi. Şi, bineînțeles, de ce nu mă iubeşti deja.
        Poți să-mi explici de ce nu ți-ar fi suficient un om care îți este potrivit în toate? Cel care îți umple momentan mintea până la refuz îți ajunge? Sau ai mai vrea şi altceva, cu altcineva?
        Soluții (benigne, preferabil) pentru insuportabil de împovărătoarea monogamie? Te rog, luminează-mă!
        Nu-l contrazic pe Sartre. Spun doar: ferice de aceia care mai pot face lucruri bune din/cu răul care li s-a făcut.
        Poate că nu chiar toată lumea are înclinația de a le-mpleti cununi eroilor iubirii, dar cred că vorbele de ocară ce se îndreaptă uneori spre aceştia nu izvorăsc din disprețul pentru iubirea în sine ori din lipsa de apreciere a capacității lor de autorenunțare, ci din pizma rău-vorbitorului pentru sentimentul şi gestul autosacrificatului, ambele destinate… altcuiva.
        Dacă modul de a iubi se întrevede printre gânduri, cum crezi că iubesc eu?
        Iubirea este în întinderea de dincolo de noi? Ai putea explica?
        Indubitabil, felurile în care oamenii (nu) iubesc sunt multiple. Oare în ce categorie te regăseşti tu? Să fie cea a zadarnic-visătorilor?
        Înțeleg că nu ai putea spune vreodată despre El că e lumea ta. Atunci ce îți este? Dar tu pentru El ce crezi că eşti? Şi ce ai vrea să fii?
        Dacă unii sunt proşti pentru că nu văd iubirea, te-aş ruga să-mi spui care sunt indicatorii irefutabili ai iubirii veritabile. De unde poți şti cu certitudine absolută că eşti iubit? Al tău „El” te iubeşte? Cum o ştii?
        Nu te grăbi cu prosternările în fața unei persoane căreia presupui că iubirea i-ar fi fost „colaps frisonant” (amuzant de pretențioasă exprimare!). Se prea poate ca trăirea respectivă, aşa cum o desprinzi din discursul meu, să nu-mi fi aparținut, ci să-i fi fost doar martor neputincios şi oripilat.
        Încerci să-mi spui, în mod alambicat, că El nu e parte concretă a vieții tale, dar nu-i bai, întrucât eşti foarte capabilă de a-ți umple singură existența, nefiindu-ți necesară împărtăşirea de facto cu un bărbat, fie acela chiar El (care, oricât v-ați potrivi, tot nu ți-ar fi pe deplin îndestulător)? Aşadar, El te umple (doar) cu liniştea de a şti că există? Sub efectul bănuielii tot mai pronunțate că obiectul iubirii tale îți este intangibil fizic, mă întreb în ce măsură realitatea lui din mintea ta corespunde realității lui efective. Oare liniştea despre care vorbeşti nu derivă dintr-o dulce şi prea comodă iluzie? Dacă greşesc, te rog să mă ierți şi să mă corectezi.

        Apreciază

  20. Lena zice:

    Da Rapt,gresesti.Ceea ce nu e o problema,ci modul deja malitios in care o faci.Iertare sa fie.Si corectarea sa-ti fie caci „nu exista suflet,oricat de aspru,care sa nu cedeze mai curand sau mai tarziu in fata dragostei”.

    Apreciază

    • Rapt zice:

      Regret că-mi înțelegi greşit demersul. Întrebările şi ipotezele mele nu sunt purtătoare de maliție, ci doar încearcă, pline de curiozitate, să te desluşească. Mi-ai putea limita speculațiile descriindu-te mult mai tranşant şi inechivoc. Iertat să-mi fie, dar din multe dintre comentariile tale de aici ar cam rezulta cele enunțate de mine mai sus. Dacă mă aflu în eroare, probabil că ambiguitatea afirmațiilor tale a contribuit semnificativ la asta.
      Şi nu cred că:
      1. Corectarea asumpțiilor pe care le-am făcut, pe baza declarațiilor tale, în ceea ce priveşte viața ta poate surveni prin capitularea în fața dragostei;
      2. Orice suflet, oricât de întunecat, bestial, monstruos, arid sau mutilat, va ceda la un moment dat în fața dragostei.
      Şi ce înseamnă, de fapt, a ceda în fața dragostei? Pentru că începe să devină istovitoare toată vorbăria asta despre ceva nedemonstrabil. Nu pot să nu observ că tot eviți să-mi răspunzi la nişte întrebări (legitime, zic eu) referitoare la pretinsa-ți facilitate de a iubi, necondiționat şi indiferent de riscuri/consecințe, persoane cu minți ca a mea. Dar poate că ți-ai mai schimbat părerea în ultima lună…

      Apreciază

      • Lena zice:

        Cum iubim si cum sa ne lasam iubiti sunt doar libere alegeri ale fiecaruia dintre noi,Rapt.E zona consecintelor aceea in care ne pierdem cele mai multe drepturi..Acolo unde,adesea-n agonie,se nasc si cele mai multe intrebari fara de raspuns.Ma rog,fara de raspunsuri convenabile si favorabile noua.
        In aceleasi cuvinte pot pune libertatea unui om de a cunoaste sau de a se lasa cunoscut.
        Ganduri bune,Rapt! 🙂

        Apreciază

  21. Rapt zice:

    Libertatea de a alege cum iubim sau ne lăsăm iubiți îmi pare îndoielnică, pentru că ea ar presupune dezbărarea de orice condiționări structurale sau experiențiale, lucru puțin probabil.
    Îți mulțumesc şi de această dată pentru gândurile bune, deşi ar fi fost mult mai binevenite nişte răspunsuri punctuale şi inteligibile, chiar dacă nu-mi erau favorabile.
    Cum spunea şi Ragnar pe undeva, nu putem cunoaşte ceea ce nu ni se arată (ori ceea ce ni se înfățişează asiduu disimulat, aş adăuga eu). Ar exista, desigur, şi modalități de a penetra zidul nearătării/disimulării, dar puțini oameni normali sunt dispuşi să le aplice pentru a cunoaşte o persoană ce nu se vrea cunoscută.
    Să fie, aşadar, libertate şi mister, necunoscuto!

    Apreciază

  22. Lena zice:

    Sa fie Rapt,sa fie! Iar aceasta sa ramana doar lumea lui Ragnar in care,eu cel putin,intru cu placere doar ca cititor.
    De ma va bate gandul sa-mi asez scrierile si viata pe vreun blog,in viitor,nu-ti refuz interesul de a-mi fi interlocutor.
    🙂

    Apreciază

    • Rapt zice:

      Gata? Ți s-au terminat brusc răspunsurile, s-a ofilit posibila iubire? Tot ce mi-ai spus la început, croindu-ți drum spre sufletul meu, au fost doar vorbe goale? Îți rămân nimic mai mult decât un posibil interlocutor pe un improbabil blog viitor? Trist. Dureros. Dezamăgitor.

      Apreciază

      • Lena zice:

        Atat de multa furie,Rapt,atat de multa..De-ar fi pe jumatate biruita (nu stiu de ce am vrut sa spun rapita) de iubire,cata splendoare-ar fi..
        Raspund cu drag si cu atentie oricarui discurs ce nu se vrea a fi neinteles de personal.
        Intr-adevar,probabilitatea unui viitor blog este una foarte mica.Cea mai corecta presupunere facuta in privinta mea pana acum.
        Aceleasi ganduri bune.Si pasnice. 🙂

        Apreciază

  23. Rapt zice:

    Asta ți-ar conveni să fie: furie? Prea bine, îți fac pe plac şi nu te contrazic. Să fie biruită de iubire? Care iubire? Iubirea atâtora ca tine, ce-i proslăvesc înşelător splendoarea în fraze frumos ticluite, dar se fac nevăzuți fără vreo-nfăptuire a ei?
    Neînțeles de personal? Neînțeleasă îmi e mie obstinația cu care eviți dezvăluirea vreunei trăiri proprii. De vreme ce nu ți-am cerut nici vreo inițială a tatălui, nici vreun număr de telefon fix, nici vreun semnalment, altfel spus, neexistând posibilitatea de a-ți fi aflată identitatea, nu văd care este motivul temerii tale de a te arăta aşa cum eşti. Ți-o fi ruşine cu ceva? Sau nu vrei ca cineva de pe aici să te recunoască? În plus, ai lăsat să-mi plutească zadarnic în eter şi destule întrebări ale căror răspunsuri nu implicau revelarea unor amănunte personale.
    Dacă e neglijabilă probabilitatea unui blog al tău, nu mă decid cum să-ți cataloghez ultima frază a penultimului comentariu…
    Mă linişteşte gândul că nu-mi declari război (nu că ai fi avut vreun motiv s-o faci). 😉
    Multe mulțumiri pentru repetitivele gânduri bune, oricât de sterpe s-ar fi dovedit ele.

    Apreciază

    • Lena zice:

      Poate ca este cazul sa lamurim un lucru,Rapt:nu sunt cine crezi tu ca sunt.Dar stiu ca „uneori,realitatea este cea mai interesanta fantezie dintre toate”.

      Apreciază

      • Rapt zice:

        Dacă tot mă asiguri că nu eşti cine cred că eşti, precizează, rogu-te, cine cred eu că eşti. Sau şi asta ți-ar încălca în vreun fel neprețuitul drept la intimitate? Sper că nu. Şi-ți mulțumesc anticipat.

        Apreciază

  24. Lena zice:

    Unele lucruri au fost deja spuse,dar le repet:sunt doar un cititor pe acest blog.Aici,nu sunt nici cunoscuta si nici de cunoscut in alt fel nu sunt.
    E doar vigoarea unui schimb fecund de pareri,aceea care imi mentine cu placere interesul.Si curiozitatea,
    anterior descrisa,fata de informatiile sau argumentele experientei ce stau la baza formarii noastre de idei.Atat.

    Apreciază

    • Rapt zice:

      Îți mulțumesc pentru încă un non-răspuns, ființă evazivă (ce m-ai iubi oricum şi fără a-mi cere acordul, conform seducătoarei tale declarații din 20 ianuarie).
      Permite-mi să te lămuresc şi eu: nu am habar cine oi fi şi nici nu te confund cu vreo persoană anume, chiar dacă-mi trec prin cap diverse posibilități. Ce ştiu e că nu eşti cum te speram, cum mi te arătai sau poate nici măcar cum te crezi tu fiind. Dar nu e nicio tragedie – la fel ca tine sunt aproape toți. Eu vă doresc să vă iubiți imens, splendid, netârguit şi nebuneşte, până la capăt, fără vreo grijă pentru consecințe. Şi nădăjduiesc a nu-mi fi luată în nume de rău opțiunea de a rămâne, din cine ştie ce motive, ăstei iubiri doar spectator.
      Prin zilele noastre, nu cred că sunt numeroşi oamenii de neaflat pentru un căutător hotărât.

      Apreciază

      • Lena zice:

        Nu stiu de ce este de neprimit raspunsul meu,dar sper ca dintre acele cateva posibilitati gandite despre mine,cel putin una sa fie deja clarificata.
        Despre modul evaziv si lacunar in care m-am infatisat,la un moment dat,sunt de acord-mai mult,am precizat ca un rationament exprimat alambicat spune mai multe despre vorbitor decat ceea ce spune el in sine.Aceasta deoarece sau odata ce discutia noastra a alunecat mult prea adanc..in viata mea personala.Asa ca iarasi te intreb:de ce sau din ce s-a nascut acest interes aparte pentru mine?Nu cred sa se mai fi intamplat asta fata de ceilalti cititori.Dar ma poti contrazice.
        Discursul nostru a avut ca si punct de pornire povestea spusa de tine si care continea intrebari ce mi-erau adresate-daca m-am inselat,iertare-ti cer pentru toata pierderea de timp ce s-a scurs.
        In cele ce-au decurs de-atunci nu ma dezic nici acum-e mintea ta interesanta care mi-a placut si-mi place,indiferent ca nu impartasim aceleasi idei . Polemica poate fi foarte fructuoasa cautatorilor de intelesuri.
        Da,stim ca malonestitatea are locul ei de cinste-n asta lume,insa afirmatia potrivit careia „faci parte dintre acei oameni pe care i-as iubi oricum si fara sa le cer acordul” nu a avut la baza nici vreo promisiune exclusiva nici sus-mentionata ticalosenie sentimentala,ci a subliniat doar modul cum iubesc.Ca si abordare tipologica (imens,nebuneste,pana la capat) este corect ca unii printre altii gandim si iubim diferit.Ceea ce atrage dupa sine si inevitabilele consecinte,de acord.
        Ce se evita,cu tenacitate uneori,e numai asumarea lor.
        Rapt,ca sa poti emite o judecata categorica despre cum sunt eu trebuie ca mai intai sa facem o completa radiografie mentala in urma careia sa notam cat putem cunoaste despre un om:o parte ce vad ceilalti la el dar el nu vede,o parte ce vede doar el iar ceilalti nu,o parte vizibila tuturor si una de nevazut.
        Considerand acestea,cum crezi ca sunt si cum sperai sa fiu?
        Cat priveste ultima ta remarca,eu insami sunt uimita de eficacitatea resurselor din zilele noastre.Putem sa descoperim chiar si ce nu se vrea sa stim.

        Apreciază

    • Ragnar zice:

      Cred că Rapt încearcă să demonteze această afirmaţie: „Dupa cum spuneam,imi placi..Rapt.Faci parte dintre acei oameni pe care i-as iubi oricum si fara sa le cer acordul.Ce ai putea sa-i faci unui astfel de om?”
      Şi, după cum decurg lucrurile, cred că eforturile sale dau roade.

      Apreciază

      • Lena zice:

        Eu cred ca este o idee foarte traznita (sau bine ticluita) dar mai cu seama nejustificata decat intr-un scenariu in care as fi pretins,si m-as fi razgandit apoi,ca-n fapt eu o iubesc pe Rapt.
        Intre ceea ce s-ar putea (sa mor oricand) si ceea ce este (traiesc si scriu acum aceste randuri) sta doar o netagaduita posibilitate.
        Din discutiile avute,afirmatia mea ce a avut rolul precis de a descrie acest tip de iubire,poate fi demontata fara doar si poate daca mi se si demonstreaza
        lipsa de veridicitate a urmatoarelor chestiuni enuntate:
        1.Iubesc deja,asadar astfel iubesc.
        2.Pentru a iubi,nu cer nimic.Nici macar acordul,nimanui.
        [Intr-o scurta paranteza,sa ne imaginam frumoasa intamplare de a ne indragosti.In extazul momentului,isi face loc indoiala si ne tremura intrebarea:Scuza-ma,imi permiti sa te iubesc? Inca nelamuriti ce sa facem mai departe,ne sfatuim cu rubedeniile,cu prietenii,cerandu-le aprobarea:Dragilor,fac bine sau gresesc? Uneori nu e de ajuns,asa ca iesim in strada oprind aleator si cativa cetateni:
        Stimabila doamna,stimabil domn,imi dati si dumneavoastra voie sa iubesc?]
        3.Oricat m-ar incanta o proslavire,astfel de oameni,pe acest pamant,au fost si sunt.Ce-i drept,cu multa usurinta,sunt considerati „nebuni” si indrumati adeseori spre izbavire.
        Insa adevarata nebunie,nu cea de moment,nu e ceva ce trece si nici nu se cunoaste cum.Asa incat,intrebarea mea din context nu si-a gasit inca raspunsul la:ce le putem face?…Ce altceva mai mult decat fiindu-i spectatori acestei iubiri scandaloase?
        Putem incerca totusi o profanare fata de ceea ce este de neconceput;sau de neputut.

        Apreciază

  25. Rapt zice:

    Lena,
    N-o fi de neprimit, dar nu-i nici cel solicitat. Voiam să-mi spui, cu pseudonim sau inițiale, dacă nu chiar cu nume şi prenume, drept cine ai impresia că te iau. Pentru că formularea ta, „nu sunt cine crezi ca sunt”, sugera că te referi la o anumită persoană. Chiar dacă s-ar fi clarificat o posibilitate-n ceea ce te priveşte, asta nu-ți face cu nimic mai comprehensibilă atitudinea de îndârjită nedezvăluire, ba dimpotrivă.
    Spusele tale nu mi-au părut doar alambicate, ci şi contradictorii, de unde şi necesitatea multiplelor întrebări întru elucidare. Discuția noastră nu a pătruns nicio clipă în viața ta privată. Ca dovadă: nici măcar nu am putut înțelege dacă ai sau nu un bărbat care te iubeşte şi care-i lângă tine.
    Ajută-mă, te rog, să înțeleg de ce te-ar contraria şi te-ar pune în gardă interesul pentru tine manifestat de o persoană pe care tu însăți susții că o placi. Nu ar fi mai natural să te bucure şi să-l cultivi, în loc de a te retrage din fața lui, devenind tot mai rezervată?
    Dacă tot ai ridicat (cam târziuț) problema, îți pot spune că întrebările mele (pur retorice), ca şi întregul comentariu amintit, nu erau adresate unei persoane specifice, ele îndreptându-se către oricare cititor dintre cei tineri şi naivi, capabil, cu un strop de ajutor, a-şi şterge măcar de pe un ochi mâzga potențial fatală a „IUBIRII”. Dar asta nu înseamnă că dialogul nostru subsecvent a fost, din punctul meu de vedere, doar o pierdere de timp. Interesant că ai simțit că-ți este destinat acel comentariu. Şi mai interesante au fost declarațiile ce au urmat în ritm alert. De unde interesul pentru tine? Din propriile-ți reacții la opiniile exprimate de mine.
    Aşadar, susții că sub nicio formă nu s-ar putea percepe controversata-ți afirmație drept o promisiune implicită sau o invitație, căci ea era, în mod vădit, doar o descriere de sine. Despre exclusivitate, într-adevăr, nu-mi amintesc să fi făcut nici tu, nici eu vorbire, aşa că nu văd pentru ce ai aduce-o acum în discuție. Ar fi mai bine, în vederea conservării a cât mai mult din timpul prețios, să ne limităm la analiza celor pe care chiar le-ai afirmat, fără a le denatura, dacă se poate, sensul inițial (aşa cum pare să se întâmple în replica dată lui Ragnar, mai sus).
    Din ce am văzut aici, nu(-mi!) eşti cum te voiam, cum mi-ai părut pentru o clipă capabilă să(-mi) fii, asta e tot ce am afirmat. Iar „poate” nu e tocmai semnul unei judecăți categorice, nu-i aşa? El doar notează o posibilitate, direct proporțională cu nivelul de onestitate (aşa cum ți-l evaluezi tu) al discursului tău anterior.
    Ce rost mai are să intrăm în tristele detalii a ce mi-aş fi dorit, când tu m-ai trimis deja (acum vreo săptămână) să te caut pe un blog inexistent, într-un viitor neprecizat?

    Apreciază

    • Lena zice:

      Rapt,
      Observ ca se doreste a fi inteles doar un interes reciproc pentru diferitele pareri cat si pentru ritmul discursului in care ni le exprimam.Ma bucur.Am specificat de la bun inceput ca prin aceasta discutie „nu urmaresc un altfel de castig decat o cat mai buna intelegere a fenomenului iubirii in viata omului:cum si mai ales de ce avem convingeri diferite asupra acesteia”.
      Acum,rogu-te adu-mi in vedere oricare dintre spusele-mi contradictorii sesizate pe parcursul acestui discurs si cuvintele-mi orisicarei promisiuni (implicite sau explicite) facute fata de tine.
      Pentru ca asa cum s-au desfasurat lucrurile,”declaratia de potentiala iubire” sesizata de tine pe 24 ianuarie a fost indata explicata in comentariul meu ce i-a urmat:”sa incercam a nu rastalmaci toate raspunsurile [..]ceea ce eu descriu ca fel al meu de-a fi,nu este o promisiune a faptului de a iubi oricare minte ca a ta imi iese-n cale.sau oricate.sau indiferent ca as iubi deja pe-altcineva”.Cata vreme ai sustinut imediat ca „rastalmacirea se poate produce si neintentionat” dar totusi ea a continuat,in ciuda altor lamuriri cu promptitudine aduse,eu imi asum doar afirmatiile facute,nu si cum s-au vrut acestea a fi percepute de catre o alta minte.Ce nu inteleg eu este daca putem lua in considerare a ta afirmatie,in care ti-ai subliniat foarte clar pozita aleasa fata de iubire:”nusquam et numquam”.
      Prin urmare,cred ca o recitire a discutiilor dintre noi este necesara oricarui lector care nu a fost atent.Si care poate pune intr-adevar in prim-plan urmatoarele:”daca te hotarasti la o identitate feminina..aceasta este o cu totul alta poveste” nedeslusita inca in acest ironic joc al perspectivelor propuse de tine.Dar daca te decizi ca esti femeie,atunci ma poti intreba:Despre ce este vorba intr-o cu totul alta poveste?Tot despre iubire sau despre cu totul altceva?
      Asa cum vad eu lucrurile,prea multe presupuneri pot fi adeseori o pierdere de timp.Din acest pretios timp,singurul de altfel pe care il avem.

      Apreciază

      • Rapt zice:

        Apreciez noua serie de nerăspunsuri (sau răspunsuri paralele), presărată chiar şi cu vreo două întrebări. Întrucât mă confrunt dureros în aceste momente cu finitudinea timpului teluric, îmi cer scuze pentru întârzierea sau nemaivenirea din partea mea a unei reacții adecvate. Las în grija altora recitirea, analizarea, identificarea contradicțiilor şi înțelegerea a ce o fi de înțeles din dialogul nostru.
        „Niciodată” aşteaptă mereu să fie spulberat.
        Despre povestea ce mi-ai putea-o spune dac-aş fi femeie, prefer să nu întreb zadarnic. Dar dacă te decizi să mi-o spui oricum, îți mulțumesc anticipat.
        Deşi pozițiile noastre rămân deocamdată ireconciliabile, îmi eşti în continuare (naiba ştie de ce!) aproape simpatică şi îți doresc să-ți fie toate bune. Ca ultimă întrebare: îmi poți spune ce vârstă ai?

        Apreciază

  26. Rapt zice:

    Mă bucură să-ți văd cuvintele (de la un timp, cam moleşite) revigorate de intervenția lui Ragnar în dialogul nostru. Cum răspunsul ce i l-ai oferit e mai animat, mai incitant şi mai amuzant (prin transparenta încercare de resemnificare conținută-n el) decât cel pe care mi l-ai adresat direct, ar fi păcat să nu-i răsplătesc vioiciunea sprințară măcar cu vreo două cuvinte.
    Dacă afirmația reprodusă mai sus de Ragnar avea ca unic şi strict scop zugrăvirea unui tip de iubire, n-ai fi putut oare evita implicarea în ea a unui om despre care ştiai mai nimic (dar care, neştiind nici el aproape nimic despre tine, ar fi putut să-ți ia, fie şi pentru o secundă, vorbele în serios)? Gestul îmi pare a trăda, în cel mai bun caz, nesăbuință sau indiferență (în accepțiunea cuprinsă în comentariul tău din 28 ianuarie). Când faci asemenea afirmații, ar fi bine să poți măcar preciza în ce condiții posibilitatea susținută s-ar transforma în realitate. Dintre toți oamenii ca mine, pe care zici că i-ai putea iubi, cum îi selectezi pe cei iubiți realmente? Ce au ei special față de ceilalți? Ce trebuie să se întâmple pentru a iubi efectiv un om pe care-l simpatizezi şi pe care crezi că l-ai putea iubi? Toate sunt întrebări întâmpinate cu tăcere, pentru ca acum, după mai mult de o lună, să-ți clasezi declarația de aproape-iubire drept un simplu şi inofensiv instrument retoric.
    1. Nu putem demonstra că nu iubeşti, căci nu ştim nimic real despre tine. Şi chiar dacă ai iubi, de unde să ştim dacă e „astfel” sau în orice alt fel?
    2. Că nu ceri nimic pentru a iubi îmi este prea puțin credibil, căci – abstracție făcând de neiubirea pentru mine, pe care m-ai putea iubi, dar totuși nu – am dubii că iubirea ți s-ar naşte sau ar zăbovi prea mult în cazul în care obiectul ei s-ar dovedi un nemernic (în ciuda complexității şi farmecului minții sale), te-ar trata execrabil sau ar fi, de exemplu, un tâmpit.
    Parantetic remarc şi eu că paranteza ta nu-i una tocmai scurtă, ocupând 1/3 din comentariu. Dar asta n-ar fi deosebit de grav, câtă vreme ar cuprinde altceva decât… nimic. Nimic relevant pentru discuția ce-am purtat-o pân-acum. Desigur, nu cerem voie în sens propriu pentru a iubi. Nici celui de iubit, nici apropiaților noştri, şi cu atât mai puțin necunoscuților de pe stradă. Ce să înțeleg din hazlia ta formulare? Că afirmația dezbătută nu era, până la urmă, o autodescripție (după cum pretinzi cu cinci rânduri mai sus), ci un biet truism? Se poate să ne hotărâm odată? Mai ales tu. Pentru că mie îmi e destul de clar faptul că acel „fără să le cer acordul” poate însemna nu doar a-l întreba direct pe individ dacă-ți permite să-l iubeşti, ci şi: a afla în ce măsură omul şi-ar dori iubirea ta; a şti, înainte de-a începe să-l iubeşti, cum şi cât e dispus să se lase iubit, dacă şi în ce fel te-ar putea iubi el însuşi, care este maniera sa de a iubi, dacă e loc pentru tine în viața lui etc. Consider că de bun-simț este a interpreta sintagma în acest al doilea mod, cel figurat, căci doar astfel ea se justifică, transmițând ideea de necondiționare a iubirii tale, în cadrul demersului tău autodescriptiv. Altfel, ea ar cuprinde iarăşi doar nişte vorbe goale, comunicând acelaşi mare… nimic. Să fie ăsta un obicei al tău – spunerea nimicului în cuvinte multe, captivante şi năucitoare? Sper că nu.
    3. Nu neg posibilitatea existenței unor asemenea oameni (deşi m-am întrebat mereu unde-i hotarul dintre iubirea nebunească şi nebunia propriu-zisă, certificabilă şi bună de legat). Dar nu am motive, până-n acest moment, de a te crede una dintre ei.
    Când i-om întâlni pe acei oameni, le-om face fiecare ce putem. Până atunci, le facem ce se vede acelora care-şi pretind apăsat abilități şi sentimente a căror realitate nu poate fi demonstrată.
    P-aci, prin online, e destul de greu de stabilit precis dacă X e mai potent în capacitatea de imaginare, simțire ori trăire decât Y, aşa încât nu putem şti nici dacă chiar avem de-a face cu o profanare, nici cine o comite de fapt, dintre cei implicați în discuție. Dacă mă-ntrebi pe mine, iubirea veritabilă nu poate fi profanată, aşa că nu-mi fac griji pentru ea, orice ar spune unii sau alții. În schimb, afirmațiile nesusținute faptic mi-au suscitat mereu un viu interes demolator. Dacă se dovedesc nedemontabile, cinste lor!
    De ce m-oi prefera în continuare muiere, când am stabilit (la cerea ta şi cu promisiunea de a-mi spune, odată aflat acest detaliu, exact în ce fel m-ai putea iubi, descriere care n-a mai sosit) că sunt intersex?

    Apreciază

  27. Lena zice:

    Nu-ti pot spune,insa,din punct de vedere al discursului nostru,sunt la varsta pana la care am invatat deja sa pierd..Si sa nu-mi refuz,in timpul care-mi va mai fi ramas,din ceea ce viata are de oferit,”in ciuda si impotriva oricaror dezamagiri anterioare sau potential viitoare”.Sau sa-mi iau singura,asa cum am mai spus.Alege tu varsta potrivita acestei vointe.
    O cu totul alta poveste este despre cu totul altceva.Despre diversitatea si frumusetea relatiilor interumane.
    Ma bucur ca „niciodata” a fost doar rostit si ca poate fi candva lasat in urma..Sa fie,Rapt! Asa cum ma bucura gandurile bune pe care ti le impartasesc si pentru care-ti multumesc.. 🙂

    Apreciază

    • Rapt zice:

      Serios? Nici asta nu poți să-mi spui, nebuneşte-iubitoareo? Te-aş întreba de ce şi ți-aş sugera să te plasezi cel puțin într-un interval de vârstă, dar eforturile mele devin la fel de penibile ca reticența ta, deci mă opresc aici. Nu spuneai tu pe 7 martie că prea multe presupuneri pot fi adeseori o pierdere de timp? Acum de ce mă inviți să ghicesc un număr ce ar fi atât de simplu de comunicat? Dacă aşa îți manifeşti tu simpatia, încep să cred că ți-aş prefera inamiciția, zidule de iubire…

      Apreciază

      • Lena zice:

        „De ce nu” se primesc detalii personale despre mine,ne trimite inapoi la o intrebarea „De ce” se vor acestea..Iar penibilul,de orisicare parte,eu nu il vad.Cat mai degraba as considera perseverenta orice atitudine,incepand chiar cu aceea altadata categorisita drept evitare de a deturna spatiul povestirilor lui Ragnar.
        Imi pastrez simpatia fata de tine,Rapt.. 🙂 O inimicitie,fie ea o oportunitate de a ne cunoaste unii pe altii,nu este printre alegerile mele.Cred ca am un soi de neputinta in acest sens,desi material de lucru mi s-a oferit mereu,poate prea mult.Cu toate acestea,in fata unei adversitati staruitoare o socotesc un posibil raspuns,in defavoarea lasitatii.In celelalte situatii se pot strabate, cu blandete,alte cai de relationare cu ceilalti.Sau uneori, „este intr-adevar de preferat sa nu le facem nimic..nimic care sa le faca rau,si nu acel nimic al indiferentei”..
        Cum timpul acesta este tot ce avem,cu atat mai importanta gasesc chibzuinta felului in care il folosim.Si cu cine..

        Apreciază

  28. Rapt zice:

    Cu părere de rău pentru timpul ce l-ai irosit în dialogul nostru de mai sus, nu pot să nu sesizez că până şi ultimul tău răspuns reprezintă o tristă şi inexplicabilă risipă a acestei resurse prețioase. Deşi tot invoci folosirea sa judicioasă, preferi să-mi scrii un text de 17 rânduri care nu comunică nimic nou, în loc de a-mi oferi, în nu mai mult de două cifre, informația solicitată. În pofida reafirmatei tale simpatii față de mine, se pare că nu ai binevoit să-mi faci cunoscut nici măcar acest detaliu inocent. Cu bine, Lena!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s