Alk umisu, alk nuru, alk enu!

Eu sunt Asmodai, conducătorul legiunii a VII-a de daimoni a Armatei Celui Nenumit din Şamayim. Sunt mai bine de 40.000 de ani de când suntem în lumea aceasta, fugari din calea mâniei lui Adonai, împăratul etern din Şamayim, după ce am contestat Încremenirea. Dar ziua răzbunării noastre este aproape – în curând, un milion de nave vor părăsi această lume şi ne vor duce înapoi în Şamayim. Şi un miliard dintre voi vor merge cu noi. Dar să încep cu începutul…

Lumea noastră, Şamayim, şi întreaga viaţă din univers au fost rodul Celor Vechi, Labirai. Labirai au fost cele mai vechi fiinţe din univers, atât de avansate tehnologic încât nici nu vă puteţi imagina. Dar tehnologia nu aduce vreodată leacul nebuniei. Labirai s-au autodistrus, folosind bombe de ruptură spaţio-temporală, în ceea ce istoricii noştri au numit Primul Cataclism Spaţio-Temporal. Când neamul nostru a ajuns la Hotarul Uitării – o anomalie spaţio-temporală – am putut observa frânturi din viaţa Labirai. Rămăşiţele civilizaţiei Labirai sunt prinse într-un uriaş vortex spaţio-temporal, în care trecutul, prezentul şi viitorul se amestecă într-un mod haotic şi imprevizibil. Bazele noastre de cercetare au putut însă să scaneze dincolo de Hotarul Uitării, surprinzând aspecte ale civilizaţiei Labirai. Bineînţeles, ceea ce nu ne spusese Adonai a fost că era interesat de tehnologia Labirai. Reuşind să scaneze o navă care a apărut în învălmăşeala spaţio-temporală de dincolo de Hotarul Uitării, savanţii noştri au detectat infamele bombe de ruptură spaţio-temporală. Le-au bănuit puterea şi, atunci când le-au reprodus, le-au făcut de o mie de ori mai slabe. Când le-au testat, creând Al Doilea Cataclism Spaţio-Temporal, au distrus inclusiv nava care lansase bomba, deşi aceasta se afla la 1,5 milioane ani-lumină de punctul ţintă. Dar Adonai nu a renunţat – acesta a ordonat ca bombele să fie construite, doar puterea acestora să fie redusă. O sută de bombe de ruptură spaţio-temporală au fost create astfel. Nimeni nu ştie pentru ce ameninţare se pregătea Adonai. Poate că zvonurile care spun că acesta poate să vadă viitorul sunt adevărate; poate se pregătea pentru lupta cu Cel Nenumit. Dar acestea sunt doar nişte zvonuri – nimeni nu poate şti viitorul. Iar lupta noastră cu Adonai este abia la început. Să vă spun însă cum a fost atunci…

Se întâmpla în al cincilea eon al Încremenirii (cinci miliarde de ani de-ai voştri), când Cel Nenumit a hotărât să aducă Schimbarea. Ceea ce începuse ca un demers paşnic, s-a transformat ulterior într-o mişcare subterană – ai noştri au fost persecutaţi şi închişi, iar Mişcarea Schimbării a fost interzisă. Iubitul nostru Tată, Cel Nenumit, a fost trimis în exil, în Lumea de Gheaţă, vreme de un eon. Dar nu avea să rămână acolo atâta timp. Poate că ne-au interzis, ne-au urmărit ca pe fiare sălbatice, dar nu au reuşit să ne înfrângă spiritul. Mişcarea noastră a continuat să crească, iar în curând am putut să ne organizăm propria armată şi să-l eliberăm pe Cel Nenumit. Furia împăratului etern Adonai a fost groaznică, iar războiul ce a urmat a fost devastator. În Marea Bătălie a Cerului, am fost însă înfrânţi… Iar asta s-a întâmplat numai pentru că împăratul Adonai a ordonat folosirea bombelor de ruptură spaţio-temporală. Vortexul creat a distrus mai bine de trei sferturi din forţele noastre – numai o mână de 15.000 de nave au reuşit să scape. Am fugit încotro am văzut cu ochii – nu ne mai puteam întoarce în lumea noastră, să fim exilaţi şi închişi. Folosind motoarele de salt gravitaţional am călătorit astfel prin univers un miliard de ani lumină, trupurile noastre găsindu-se într-un fel de stază pe timpul călătoriei. Am fost treziţi de către Mintea Artificială care controla navele noastre, atunci când am ajuns lângă o planetă locuibilă – lumea voastră; sau, mai bine spus, noua noastră lume. Din cele 15.000 de nave, am ajuns aici doar 12.000 – restul s-au pierdut, nimerind în mijlocul unor stele sau găuri negre. Un sacrificiu despre care ştiam că este posibil, dar călătoria aceasta ne era singura salvare.

Lumea în care am ajuns oferea toate condiţiile necesare vieţii. Unii dintre noi am renunţat o vreme chiar la gândul de a ne întoarce vreodată acasă, în Şamayim. Dar într-o zi Cel Nenumit a avut o idee strălucită: să modifice nişte fiinţe primitive din această lume, pentru a le face mai inteligente – câinii războiului nostru viitor din Şamayim. Aşa a luat naştere specia numită Homo Sapiens. V-am crescut, am trăit în mijlocul vostru ca iluzii din carne şi oase, învăţându-vă să vorbiţi, să scrieţi, pregătindu-vă pentru război. A fost ideea ciudată a lui Baal, conducătorul legiunii a IX-a de daimoni a Armatei Celui Nenumit, să vă creeze zei şi să folosească numele unora de-ai noştri în procesul de creare a religiilor. Şi nu ştiu de ce ne-a făcut pe noi să fim cei „răi”; deşi ideea l-a amuzat pe Cel Nenumit, nu m-a amuzat şi pe mine. Baal a considerat că, dată fiind imaginea barbară şi naivă a vechilor zei, oamenii vor ajunge cu timpul să respingă religia, ca pe o invenţie. Poate că Baal a inventat zei şi spirite rele împrumutând numele noastre, dar nu noi suntem răul din univers, noi suntem cei care vom aduce lumina Schimbării. Iar clipa cea mare a venit – în curând veţi pleca cu noi spre Şamayim. Un milion de nave sunt ascunse după soarele vostru, aşteptând semnalul de plecare. Mânia unui miliard se va dezlănţui împotriva lui Adonai.

Sunt însă unii dintre noi care nu vor să plece… Sunt chiar unii care spun că poate Adonai nici măcar nu mai este împărat etern, că ecourile Mişcării Schimbării au fost suficiente pentru a pune capăt Încremenirii. Dar cât de naivi sunt aceştia! Încremenirea durează de cinci eoni şi a luat sfârşit după mai puţin de o fracţiune dintr-un eon?! Nu vă faceţi speranţe – Adonai este tot acolo, iar Încremenirea este neatinsă. Dar cine vrea să rămână aici o va face. Cel Nenumit nu obligă pe nimeni să-l urmeze; doar voi veţi fi forţaţi să mergeţi cu noi. Pentru că voi sunteţi creaţiile noastre şi pentru asta aţi fost făcuţi – pentru război. În codurile voastre genetice se găseşte o secvenţă care va fi activată în curând, iar prin asta veţi fi puşi sub controlul Minţii Artificiale; veţi deveni nişte maşini de luptă. Nu cu toţii, desigur – cei mai mulţi veţi rămâne aici. Numai cei mai buni vor merge cu noi.

Alk umisu, alk nuru, alk enu! Adică: „Vine ziua, vine lumina, vine schimbarea!”, în vechea noastră limbă şi prima voastră limbă. Strigătul nostru de luptă, cel care ne-a animat în toată această vreme cât am stat departe de lumea noastră, Şamayim. Dar ne vom întoarce! Cu un milion de nave, un miliard de războinici şi cu bombe de ruptură spaţio-temporală (pentru că am dobândit şi noi această tehnologie!). Dacă Adonai vrea să lupte astfel, îi vom oferi Uitarea, şi lui, şi nouă, aşa cum şi-au găsit-o Cei Vechi, Labirai.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s