Originea răului

Majoritatea oamenilor se nasc cu o predispoziţie naturală către rău. Este o înclinare către rău care provine din ceea ce putem numi partea instinctuală a omului, comună cu celelalte dobitoace. Dar se nasc oamenii cu instincte? Dovezile ştiinţifice arată că omul, deşi se naşte înainte de vreme, are ceva ce sunt numite reflexe primitive. Oare ce altceva decât o formă de instinct sunt acestea? Este greşit şi să afirmăm că răul nu poate sălăşlui în om imediat după naştere şi că, mai degrabă, răul apare după naştere, ca urmare a interacţiunii cu mediul. Ceea ce numim “rău înnăscut” începe să se manifeste de la primele reacţii ale copilului faţă de cei din jur, fiind tendinţa copilului de a face mai mult ceea ce numim îndeobşte “rău”, iar dovada că acest rău este înnăscut o reprezintă faptul că majoritatea copiilor îl manifestă, indiferent de mediul în care trăiesc. Putem face deosebirea aceasta avându-i în vedere pe alţi copii, deoarece, din motive care ne scapă deocamdată, unii oameni se nasc cu o predispoziţie naturală către bine. Numărul acestora este mult mai scăzut decât cei cu aplecare spre rău, dar ei există. Apare astfel întrebarea inevitabilă: de ce se întâmplă acest lucru? Răspunsul mă tem că nu ne aparţine. Putem specula însă: aşa cum temperamentul este înnăscut, tot aşa predispoziţia către rău poate fi rodul moştenirii genetice a copilului. Ştim, din istoria omenirii, că oamenii cu spirit înalt nu au format vreodată majoritatea. Nu este greu de tras o concluzie de aici: majoritatea oamenilor se nasc cu o predispoziţie către rău, deoarece au moştenit acest lucru de la cei de dinaintea lor, care, la rândul lor, îşi trag această însuşire de la dobitoace. (Era o vreme când oamenii se diferenţiau prea puţin, sau chiar deloc, de animale.)

Desigur, unii vor cere să definim ce anume înseamnă “rău”. Să spunem că “rău” înseamnă a provoca suferinţă unei alte fiinţe este insuficient. Astfel, dacă un părinte nu-şi lasă copilul să mănânce toată ziua dulciuri, iar copilul suferă din acest motiv, acest lucru poate fi considerat drept “rău”. Să spunem că este “rău” ceea ce consideră a fi rău o societate umană, la un moment dat, ar fi iarăşi eronat. Societăţile umane au fost şi sunt diverse, iar accepţiunea acestora în ceea ce priveşte “răul” a fost şi este diferită. De exemplu, pentru un indian din secolul al XVII-lea arderea soţiei celui mort pe rugul funerar nu era ceva “rău”. Nu întotdeauna legile omeneşti definesc corect ceea ce este “rău”. Vom înţelege mai bine noţiunea raportându-ne la lumea animalelor: dacă un lup ucide un iepure, este acest lucru rău? Nu este, pentru că lupul operează în cadrul legilor naturii şi ucide pentru a supravieţui, şi face asta pentru că aşa îi este firea. Dacă un om ucide un alt om pentru a-l jefui de avutul său, este acest lucru unul rău? Putem spune că aşa este firea omului, să ucidă (sau să fure, să mintă), şi omul operează astfel şi el în cadrul legilor naturii? Nu putem, deoarece întâmpinăm problema evidentă că omul nu operează în cadrul legilor naturii, ci în cadrul legilor omeneşti. Chiar dacă vom merge foarte departe în timp, la începutul vremurilor în care-l putem numi “om” pe om, vom constata că omul a trăit întotdeauna în societăţi, nefiind un animal solitar, ci un spirit gregar. Încă de când raţiunea l-a făcut să se ridice deasupra dobitoacelor şi să se poată astfel împotrivi acelor bestii preistorice care erau mai puternice decât fiecare om luat în parte, dar mai slabe decât o uniune de oameni, ceea ce este rău a început să fie definit prin legi (reguli), la început nescrise şi apoi scrise. Deşi, iniţial, conducerea grupurilor de oameni şi, în consecinţă, legile erau apanajul celui mai puternic dintre indivizi (similar animalelor), avem dovezi că, cel puţin de la un anumit moment, conducerea a început să fie deţinută de cei mai “înţelepţi” – bătrânii grupului. Cu toate că au existat răsturnări ale acestui fapt, ideea de bază a constituirii societăţilor – uniune a celor slabi împotriva celor mai puternici decât ei – s-a menţinut în decursul mileniilor. Dezvoltarea şi supravieţuirea oamenilor s-a bazat pe exploatarea unei nişe cognitive, prin utilizarea raţionamentelor cauzale cu privire la alcătuirea lumii, iar rezultatul a fost că legile naturii au fost înlocuite cu legile omeneşti, şi în acest mod lucruri permise de legile naturii – precum uciderea – au devenit “rele” în cadrul legilor omeneşti, şi pe bună dreptate. Dar cum putem şti când legile omeneşti definesc corect “răul”? Putem oferi o definiţie complexă a “răului”, inspirată de munca minţilor celor mai luminate ale lumii, dar mai simplu ar fi să spunem că “răul” reprezintă ceea ce majoritatea oamenilor ştiu că este rău, dar se prefac că au nevoie de o definiţie sau o lege care să le spună ce este bine şi ce este rău. Răul şi binele sunt gravate în inima omului.

Cu toate că majoritatea oamenilor se nasc cu o predispoziţie către rău, trebuie să fim de acord cu filosoful: sunt puţini cei care sunt cu adevărat răi, la fel cum puţini sunt şi cei cu adevărat buni; majoritatea oamenilor sunt mijlocii. Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii trăiesc în societăţi, iar răul nu constituie calea de urmat în cadrul societăţii, care înseamnă în primul rând cooperare. Iar celor născuţi cu tendinţa de a face rău le este estompată această înclinaţie prin educaţie. Experimentele ştiinţifice au arătat însă că acea predispoziţie este doar adormită: având oportunitatea, motivele şi stimulii potriviţi, majoritatea fiinţelor umane revin foarte uşor la înclinarea către rău. Astfel sunt explicate atrocităţile din timpul conflictelor. În vremuri “normale” însă, majoritatea oamenilor nu pot fi consideraţi nici răi, nici buni: se află la mijloc. Este în firea lucrurilor ca extremele să fie rare.

În afara celor născuţi cu o predispoziţie către rău, există şi unii care se nasc cu o predispoziţie către bine. Aceştia nu rămân cu toţii astfel – aşa cum cea mai mare parte dintre cei născuţi cu o înclinare către rău îşi leapădă (îngroapă) obiceiul, o parte din cei născuţi cu o aplecare către bine îşi pierd această tendinţă, devenind, cei mai mulţi, mijlocii. Unii însă, ca urmare a interacţiunii cu cei din jur, ajung să aibă o predispoziţie către rău. Acest fel de rău dobândit este mai puternic decât răul înnăscut, deoarece presupune actul gândirii, pe când cel înnăscut este animalic, instinctual. Răul dobândit reprezintă o modificare cognitivă şi, odată instalat, nu mai poate fi îndepărtat sau “îngropat”. Răul dobândit se manifestă la persoana respectivă în varii ocazii şi din diverse motive. Deşi poate fi ţinut, de cele mai multe ori, sub control în public, este foarte greu de disimulat faţă de cei apropiaţi. Ca o ironie amară, tocmai cei pe care cel rău susţine că-i iubeşte sunt supuşi răutăţii sale.

Ar mai fi multe de spus despre rău şi despre cele două forme ale sale, dar cum acesta este un blog, ar fi cazul să mă opresc aici, pentru că am depăşit deja dimensiunea unui articol tipic şi, în plus, am încercat mereu să limitez postările de această natură, deşi acestea îmi sunt cele mai la îndemână. Şi, sincer, nici eu nu mă omor după articolele online foarte lungi, deoarece nu agreez cititul pe dispozitive electronice. Suport cam o pagină, o pagină şi jumătate, dar nu mai mult.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s