Nevoia de a crede

Oamenii din ziua de astăzi şi-au pierdut credinţa în poveştile vechi despre zei, dar în schimb cred în aproape orice: cred într-un citat cu iz profund, găsit într-o carte sau undeva prin mediul online; cred în toată acea sporovăială motivaţională pusă de vreun ins oarecare sau faimos pe facebook sau pe un blog, şi care pare să fie atât de adevărată şi, de multe ori, potrivită cu ceea ce li se întâmplă lor în viaţa de fiecare zi; cred într-o carte sau o emisiune tv care promite să le dezvăluie cum trebuie trăită viaţa şi care sunt alegerile cele mai bune; cred într-o persoană publică ce le spune cum a descoperit fericirea sau aproape-fericirea şamd.

Se manifestă pregnant o nevoie de a crede în ceva, în orişice. Paradoxal, sunt persoanele care au o inteligenţă peste medie şi care sunt, de regulă, atee cele care au cea mai mare nevoie să creadă – acestea merg la seminarii, workshop-uri de dezvoltare personală, cursuri de yoga, meditaţie transcendentală şi alte basme orientale, cu dorinţa de a îşi îmbunătăţi viaţa, de a umple un gol spiritual, de a găsi ceva care le lipseşte, deşi nu ştiu exact ce anume. Ceea ce ei nu ştiu şi nici nu vor recunoaşte vreodată este că, de fapt, cu toţii îl caută pe Dumnezeu; Dumnezeul străbunilor noştri, cel pierdut, poate, pentru totdeauna, iar în modul acesta vidul din ei este de neumplut.

Cu mai bine de două secole în urmă, omenirea (şi când spun „omenirea”, ştim cu toţii că mă refer la acea parte central-nord-vestică din continentul european, cunoscută şi sub denumirea de „buricul pământului”) a intrat într-un lung proces de îndepărtare de Dumnezeu. Ideea unui Creator care împarte dreptatea a ţinut omenirii de cald încă de la începuturile sale. Chiar dacă au existat voci care au contestat Divinitatea încă din Grecia Antică, în general, lumea a crezut într-un zeu sau în mai mulţi. Viaţa era mult mai simplă atunci, pentru că fiecare ştia de ce se află în lume: Dumnezeu hotărâse astfel, iar totul făcea parte dintr-un plan divin mai amplu. Fiecare nedreptate avea un alt sens astfel, ocultat omului, dar cognoscibil Divinului – nimeni nu era aruncat în lume fără un scop. Astăzi însă lucrurile nu mai sunt atât de simple. Mulţi oameni se simt nelalocul lor şi nu-şi găsesc menirea într-o lume care li se pare ostilă şi de neînţeles. Au venit pe lume fără voia lor, au căutat s-o priceapă, dar, dintr-un motiv sau altul, nu le-a plăcut ce au văzut şi nu au simţit că aparţin acestui loc. Şi au început să caute sensuri, izbăvire, ceva, orice, oriunde, neştiind că îl caută, în realitate, pe Dumnezeu. Nu-l vor găsi însă; vor fi nevoiţi să se mulţumească doar cu palidele consolări ce le vor fi aduse de toate aceste amestecuri de psihologie şi religii orientale care promit fericirea sau apropierea de aceasta. Şi nu trebuie să-i invidieze pe drept-credincioşi: nici măcar aceia nu mai au certitudinea că Dumnezeul lor există. Îşi doresc asta cu ardoare, dar credinţa lor, deşi iraţională de cele mai multe ori şi slab documentată, este tot mai străvezie. Şi aceştia îşi văd periclitată promisiunea fericirii, a izbăvirii divine, trăind într-o lume din care Dumnezeu pare să lipsească. Numai Diavolul pare să nu fi abandonat lumea, manifestându-se ocazional, ba prin războaie, ba prin dictatori sângeroşi, sau, mai recent, prin Boko Haram sau Daesh. Dar nici în aceste cazuri nu are cineva siguranţa că este Diavolul cel care face sau încurajează toate relele din lume şi nu sunt doar nişte jalnice fiinţe umane cu apucături de demoni, care acţionează de capul lor, nefiind mânaţi de vreo cireadă de diavoli de la spate.

Abandonaţi de Dumnezeu şi chiar şi de Diavol, oamenii din zilele noastre se simt tot mai singuri, lipsiţi de scop şi de speranţă. Iar scăparea nu vine din lumea înconjurătoare, de la semenii lor, dimpotrivă chiar: tot ceea ce văd în jurul lor, răutate şi chipuri străine şi împietrite de maimuţe spilcuite, pare să le confirme că suntem născuţi din haos, iar viaţa reprezintă doar un accident nefericit, poate chiar unic în întregul univers, şi nici privitul către stele nu ne va salva, fiind stingheri într-un ocean de galaxii. Într-un astfel de peisaj sumbru, fiecare se apucă de ce poate, căutându-şi scopuri, explicaţii şi speranţe. Unii le găsesc, iar căldura unor asemenea gânduri le asigură liniştea, uneori numai o vreme, alteori o viaţă-ntreagă. Alţii, cei care refuză să creadă în ceva, cutreieră ca lunaticii tărâmurile abisale ale minţii, negăsind nici scopuri, nici explicaţii sau speranţe. Aceştia sunt cei mai nefericiţi, înecate fiindu-le corăbiile toate. Celor mai mulţi însă, care sunt şi cei ce vor moşteni această lume, nu le pasă de nimic. Nu caută un scop, vreo explicaţie sau o speranţă – ei doar există, fie că-şi spun atei sau drept-credincioşi. Nimic nu le naşte vreo întrebare în minte, ei au totul lămurit – trăiesc pentru a mânca, a bea şi a se veseli. Adevărul celor spuse de acea carte veche se confirmă: fericiţi cei săraci cu duhul! (Chiar dacă eu aici îl interpretez în mod tendenţios.)

Poate că se aştepta cineva ca, la final, să ofer eu un scop, o explicaţie sau o speranţă. Nu o voi face, şi asta pentru că eu sunt dintre cei necredincioşi; dar nu un ateu, care este doar un alt nume pentru credincios, pentru că şi ateii cred în ceva şi îşi propagă peste tot credinţa lor, închinându-se, cel mai adesea, omului. Iar eu nu caut, deşi mă întreb, şi nici nu cred, sceptic fiind, şi nici nu trăiesc pentru simţuri, ci mai mult pentru minte; deşi, cu cât aflu mai multe, descopăr că, de fapt, nu ştiu nimic.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Nevoia de a crede

  1. Pingback: Dificultatea gândirii | Per aspera ad astra

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s