1914

După mine, acesta este anul în care lumea a realizat brusc că este „lume”, odată cu începutul unui război (numit ulterior „mondial”, deşi iniţial nu cuprinsese nici măcar întreaga Europă) care a dus apoi la micşorarea lumii pentru fiecare individ din ea. Iar procesul de „strângere” a lumii ca un laţ în jurul vieţii individului a continuat, până în zilele noastre. Constrângerile exterioare au început să-i dicteze vieţii interioare, până-ntr-atât încât individul face cu greu deosebirea între ceea ce face forţat de exterior şi ceea ce face potrivit voinţei sale.

Determinarea externă devine, cu timpul, un factor tot mai supărător, pentru cei care o percep. Şi chiar dacă nu o percepe în integralitatea ei şi cu imaginea ei reală, ceva îl chinuie pe individ. Lumea îi este mai aproape ca niciodată, îi este cunoscută mai bine ca oricând şi cu toatea acestea… îl sperie, mai mult decât îi speriau poveştile despre capătul lumii pe marinarii străvechi. Mare parte din libertatea pe care o vede în trecutul semenilor săi, lui îi este negată. Libertatea neştiinţei, libertatea anonimatului nu mai există nici ele. Mediul extern, dacă înainte era undeva, acolo, în fundal, acum este strâns lipit de eul individual. Singurătatea veritabilă nu mai este posibilă. Chiar şi atunci când încerci să te cufunzi în gândurile tale, prezenţa lumii continuă să te apese – ştii că este acolo; ştii că în clipa în care vei părăsi lumea gândurilor tale vei da piept cu ea; şi mai ştii că nu te poţi ascunde nicăieri. Poate doar moartea să-ţi fie scăpare… Dar nici moartea nu vine ca o surpriză: ştii că vei muri din clipa în care ai început să înţelegi lumea. Destinul îţi este trasat  încă de la naştere. Variaţiunile sunt doar divagaţii ale unor clipe prezente care sunt uitate imediat ce au trecut. Naştere-viaţă-moarte: un triunghi imuabil şi nemilos care modelează individul.

Întrebarea privitoare la cât mai reprezintă eul individual şi cât este suprascriere exterioară în cazul omului modern, nu este una cu un răspuns flatant pentru fiinţa care visează mereu la unicitate, originalitate şi individualitate. Dar mai există indivizi sau sunt numai nişte grupuri de stereotipuri comportamentale, supuse unor tipare de gândire şi de acţiune care fasonează vieţile interioare, iar cel ce se percepe pe sine drept o unitate individuală a acelui grup este, în realitate, doar o altă notă scoasă de un instrument bizar numit „lume”?

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la 1914

  1. daurel zice:

    Exista indivizi; nu grupuri, ci indivizi; atat la ortodocsi cat si la catolici. Probabil si la protestanti si neoprotestanti.
    Pentru liber cugetatori si adeptii religiilor necrestine nu am replici.Nu mai am timpul si energia necesara pentru a le urmari argumentele…
    Sa aveti bucurii !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s