Atât de aproape de Weimar

Coloanele albe ale palatului ducal din Weimar au fost martorii tăcuţi pe lângă care au trecut odinioară Goethe, Herder sau Schiller. Inima culturală a Germaniei a pulsat cu putere, în acest loc văzând lumina zilei opere nepreţuite. Pe vremea sensibilului Goethe, nimeni nu ar fi bănuit că, peste ani, la doar opt kilometri distanţă va fi construit un loc al groazei, unde oamenii vor fi aduşi spre a fi ucişi şi apoi arşi în cuptoare.

Era o zi călduroasă de august la Buchenwald. Maria, o bătrână cu ochii azurii, priveşte în tăcere cerul senin de vară, punctat ici-colo de câte un nor alb şi pufos, făcut parcă din vată de zahăr. Gândul o duce către copilăria ei şi vacanţele petrecute la Sankt Petersburg, unde obişnuia să se plimbe prin Grădina de Vară alături de tatăl ei, iar acesta îi cumpăra vată de zahăr. Pentru o clipă, amintirea gustului dulce îi inundă simţurile, făcând-o să uite unde se află. Îşi aşteaptă rândul, în faţa unei comisii care îi trimite pe cei în putere la stânga, iar pe cei bătrâni şi bolnavi la dreapta; aceştia din urmă primind şi un semn ciudat, făcut cu creta pe spate. Mâinile îi tremură, un semn al bolii care-i macină trupul bătrân. Atunci când îi vine rândul să ajungă în faţa comisiei, bătrâna cu ochii de culoarea cerului primeşte rău-prevestitorul semn cu creta pe spate. Nu peste multă vreme, alături de alţi prizonieri ruşi, Maria va fi împuşcată, iar trupul îi va fi ars într-un cuptor mai fierbinte decât infernul.

În aceeaşi zi în care Maria aluneca în neant, fără să rostească măcar o vorbă de protest, nicio pală de vânt nu bate la Weimar. Copacii care veghează oraşul sunt încremeniţi – nimic nu-i face să tremure. Nimeni nu tresare la gândul că sute de voci imploră şi vor viaţă la numai opt kilometri depărtare. Statuia zeului Neptun priveşte spre oraş, din mijlocul unei fântâni, cu aceiaşi ochi răi şi imobili dintotdeauna. Niciun semn că durerea sufletelor care pier la Buchenwald se simte până aici. Tăcerea apăsătoare pare să fi fost împrumutată de la Maria. Doar umbra lui Goethe cutreieră străzile cenuşii ale oraşului şi varsă lacrimi de sânge.

Mulţumesc, N.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Felurite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.