Furt de gânduri

Cum poate cineva să-ţi fure gândurile? Nu poate, pentru că acestea se află în capul tău. Dar dacă îţi aşezi gândurile pe hârtie?… Dar de ce ar vrea cineva să fure tocmai gândurile tale? Nu eşti vreun ins genial, nu le ştii pe toate, nu ai numeroase titluri academice, nu ai scris „n” cărţi (nu ai scris nici măcar una), eşti doar un personaj mediocru, care-şi aruncă gândurile în eter; în eterul electronic.

Secretul meu este că nu mă învârt într-un mediu format din persoane erudite. N-am vrea să ne fie cunoscute lacunele, nu-i aşa? Chiar dacă, în relativ puţinele mele interacţiuni cu persoane din mediul academic, am constatat că nu-s de speriat, dimpotrivă: au şi acestea multe lipsuri. Însă cred că n-am dat încă peste acei erudiţi veritabili. Poate Pleşu şi Liiceanu să mă intimideze. Deşi… Patapievici, sigur nu, pentru că ăstuia dacă-i spui două vorbe potrivite, se enervează şi sare de la balcon, asta dacă nu-l ţine lumea.

În urmă cu vreo cinci luni, mi-am luat inima-n dinţi şi am trimis un articolaş, cam dolofănel, ce-i drept, pe adresa unei cunoscute reviste de cultură generală, să-i spunem… Plictiseala. O revistă care urmează, în general, politica globală dictată de axa Washington-Londra-Bruxelles (Berlin) şi ai cărei piloni sunt ateismul, aculturalizarea şi deznaţionalizarea, uniformizarea şi, nu în ultimul rând, toleranţa, dar care este cam singura care tratează aspecte culturale existentă în peisajul autohton. Articolul trimis de mine se pare că s-a rătăcit prin mailul revistei, conform răspunsului sosit la o scrisoare ulterioară a mea, şi rătăcit a rămas, deoarece nu l-am mai retrimis, neprimind vreo solicitare în acest sens şi renunţând la orice idee de a mai colabora cu revista respectivă. Pe la mijlocul verii însă surpriză: cineva îmi atrăgea atenţia că un articol din revista respectivă pare inspirat masiv din articolul meu rătăcit. Nu numai asta, dar de acolo a pornit o întreagă campanie a revistei cu pricina.

Iniţial, am respins asemănarea, probabil pentru că nu-mi venea să cred că respectivul ar face aşa ceva. În cele din urmă, am fost nevoit să admit nu numai că articolul acestuia seamănă cu al meu, dar este al dracului de similar. Deşi sunt destul de sigur că, aşa cum se spune, oameni diferiţi, din locuri diferite, pot ajunge la idei similare, în acelaşi timp. Sau, în cazul nostru, cu vreo două luni şi jumătate mai târziu… Nu. Mai bine să credem în coincidenţe. Cu toate că articolul meu a fost trimis pe adresa redacţiei… Bănuiesc însă că n-a ajuns, iar articolul având idei cu rezonanţă ragnariană al domnului cu pricina, apărut la ceva vreme după evenimentul de mai sus, este, totuşi, o întâmplare. Deşi trăim într-o lume în care totul se fură… De ce nu s-ar fura şi gândurile sau ideile? Blasfemie! vor striga în cor fanii majestăţii sale. Cum, să fure maestrul de la un neghiob?! Asta nu se poate. Sigur că nu, micuţilor, maestrul vostru este alb ca neaua.

Mă încearcă totuşi un regret, şi anume că nu mi-am luat câteva zile libere, să urmez caravana domnului cu pricina şi să lipesc peste afişele sale articolul meu tipărit, versiunea din email, cu data trimiterii acestuia; cu paragrafele similare subliniate. Ar fi fost, cel puţin, amuzant să aud o explicaţie din partea acestuia. Sau poate ar fi tăcut mâlc, considerând nedemn să coboare la nivelul unuia care-l acuză de plagiat pe dânsul, marele inventator de vorbe. Sau poate că plagiatul este în regulă, având în vedere că este o cutumă în România să-ţi obţii licenţa sau doctoratul plagiind fără ruşine. De ce ar fi diferit în cazul unor articole?