Devenim ceea ce suntem

Ideea de provenienţă aristoteliană nu înseamnă determinism – locul nostru, soarta fiecărui om nu este trasată dinainte, omul rămâne să-şi făurească singur destinul (influenţat, desigur, de mulţi termeni exteriori sieşi). Ceea ce fiecare om devine există însă deja în acesta în virtualitate.

Nu există o infinitate de virtualităţi (nu poţi deveni orice), ci o finitudine de virtualităţi. De exemplu, un copil de patru ani poate fi în virtualitate orice, însă acest lucru este valabil doar la nivel teoretic. Aprofundând existenţa acestuia, a părinţilor săi, putem emite o serie de previziuni legate de viitorul său. Putem greşi, dar, în general, copiii nu sar foarte departe de statutul socio-profesional al părinţilor lor. Aşa cum observa un gânditor francez contemporan, sărăcia sau bogăţia se moştenesc, puţini oameni reuşind să urce mai mult de o treaptă faţă de părinţii lor în ierarhia socială. Numărul virtualităţilor copilului rămâne însă foarte mare. Nu infinit, deoarece ceea ce oamenii pot deveni este limitat prin natura devenirilor înseşi. Infinitatea nu poate aparţine omenescului, celui ce este pieritor; infinitatea este, de fapt, un concept pur teoretic, fără vreo legătură cu realitatea, cu ceea ce numim realitate îndeobşte.

Dacă despre un copil spunem însă că numărul virtualităţilor sale este foarte mare, nu acelaşi lucru putem spune şi despre un adult în vârstă de 25 de ani – despre un om de 25 de ani putem spune că numărul virtualităţilor sale este mult mai redus. De pildă, un individ de 25 de ani, şi care nu a fost o zi la şcoală, este practic imposibil să se actualizeze vreodată ca arhitect. Acesta nu mai este arhitect în virtualitate, în timp ce un copil de patru ani este arhitect în virtualitate. Pentru că, aşa cum ştim, nu orice virtualitate se actualizează. Iar despre un om numit drept “realizat”, virtualităţile acestuia devin de-a dreptul limitate. Bineînţeles, întotdeauna se va găsi o “urmă” de virtualitate în acesta, deoarece un individ se află tot timpul “în mişcare”, în transformare, nefiind complet actualizat, pentru că o fiinţă complet actualizată, care este, aşadar, actualizare pură, nu poate fi decât Demiurgul. Iar despre acesta nu ne putem pronunţa fără a cădea în eroare.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Devenim ceea ce suntem

  1. Irene zice:

    Încercam să îți răspund la texte, dar până să trec de la teoria norocului și întâmplării la existența infinitului ca potențialitate la Aristotel (între două mese frugale, prea scurt timpul de digerat), am citit despre știința care nu poate fi găsită, căci dacă cunoaștem multiplele sensuri ale ființei, putem încerca să aplicăm aceste sensuri la ființa divinului? Dar cum ni se va oferi divinul altfel decât prin negații, atâta timp cât întrebările noastre categoriale sunt cele care sunt?
    E interesant că ai adus în discuție arhitectul. El ar fi cel care ar putea să actualizează potențialul cel mai bine, poate, dintre pământeni. De ce? Păi el își vede casa cu ochii minții cu mult înaintea celorlalți, apoi o proiectează și nu obosește până planul lui nu bate cu cel al nerodului de client care nu prea știe ce vrea, dar nu se dă dus… Iar atunci când casa începe să capete contur, nu o să vezi maestrul pe teren trecând prin fereastra imaginară (nici eu nu am/aș făcut/face asta, pesemne că un potențial în ăst sens a existat cândva și în mine). Am citit despre originea arhitecturii și despre legătura dintre dulgherie (inima a.) și arhitectură. Iosif și Iisus au fost dulgheri. Și chiar și Horea. Scopul arhitectului ar fi „să negocieze legătura dintre cer și pământ”. Mai bine să spună cineva de meserie. Eu nu am de unde a ști, nu sunt arhitect.
    Neuitând mirosul asfodelelor, am ascultat două piese de teatru, al căror erou m-a făcut să mă gândesc la tine.
    Prima piesă este inedită pentru mine, și slăbuță, deși e scrisă de G. B. Shaw; totuși are niște sclipiri ale geniului lui (după spusele lui e trivială). Începe cu trăncăneala fără-de-sfârșit a unei femei. Chiar mă pregăteam să opresc player-ul, când…bine că am lăsat-o.
    „Petit în stil rural” (dacă mă ntrebi pe mine e o greșeală care s-a perpetuat, mă refer la titlu, nn. pețit)
    http://www.teatru-radiofonic.com/2015/01/george-bernard-shaw-petit-in-stil-rural.html
    A doua, e scrisă tot de un…străin pentru mine, și anume de Robert Emmet Sherwood. E vorba de „Pădurea împietrită”. Din păcate, online nu am găsit-o decât pe trilulilu, dar poți să minimizezi, ca să nu vezi imaginea puțin plăcută. Ignoră numai pronunțarea numelui marelui François Villon et alii.
    http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/306-padurea-impietrita-de-robert-sherwood-98-24min

    Apreciază

    • Ragnar zice:

      Comentariul tău se afla în aşteptare, din cauza celor două link-uri incluse – este o setare automată WordPress. De asemenea, comentariile cu mai mult de 500 de cuvinte pot fi reţinute „în coadă” pentru moderare; ca să ştii pe viitor, când nu vezi postat un comentariu. Nu trebuie să-l trimiţi de mai multe ori, rămâne „în coadă” de prima oară. Doar o eroare a platformei îl poate face pierdut.
      Într-adevăr, s-ar părea nu putem cunoaşte divinul decât în dragul stil al răsăritenilor, prin apofatism. Dar putem bănui că natura divinului nu conţine vreo urmă de virtualitate, aşadar este actualizare pură. Aristotel a avut o viziune interesantă, chiar dacă mai greu de înţeles, inclusiv de către omul modern. Şi da: am ajuns şi la lectura scrierilor sale, începând chiar cu „Metafizica”.
      Îmi pare rău, dar nu obişnuiesc să vizionez/ascult/citesc materiale la recomandarea altora, chiar dacă în acestea ar putea fi vorba despre cineva care ar putea sau nu să-mi fie similar. Timpul meu este extrem de limitat pentru astfel de lucruri. Şi mă îndoiesc că pot fi cunoscut cu adevărat din ceea ce scriu. În realitate, cel mai probabil, sunt complet diferit de cum mă vede lumea prin scrierile mele.

      Apreciază

  2. Irene zice:

    În realitate ești cu totul diferit.
    Nu era tocmai recomandare, ci dorința de a discuta anumite situații si trasaturi, in sfarsit, voiam si sa trag de timp.

    Apreciază

  3. Irene zice:

    Cum te poți gândi la ceva negativ?

    Apreciază

  4. Irene zice:

    Bine, dar ceilalți nu intră aici în discuție, aici era vorba de mine, în speță de scrisul meu. Poate ai observat uneori sunt departe de a-ți scrie cu ostilitate. Sau nu?

    Apreciază

  5. Irene zice:

    Ăsta poate fi de-a dreptul innebunitor.
    Dar cum oamenii pot, și mai au și dreptul sa se razgandeasca, așa sa fie!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s