Sinestezii

Adonai!… Adonai!… De ce m-ai abandonat, Doamne? Rătăcesc prin frig în mijlocul necredincioşilor, aducându-mi aminte de soarele aprig al deşertului în care ne-ai dat viaţă. Puteam să gust soarele – avea gust de primăvară. Ce vremuri frumoase au fost!… Vocea Ta ne ghida paşii în fiecare zi… Iar acum… Acum te caut pretutindeni, dar nu eşti de găsit. De ce te-ai ascuns de mine, Doamne? Of, Adonai…

Senzaţia paşilor pe prima zăpadă, neatinsă de altcineva în afară de mine. Uit uneori că frigul mi-a devenit duşman şi rămân nemişcat privind cerul nopţii, înstelat şi sticlos, punctat de câte vreun nor răzleţ, şi sorb aerul rece în piept, înfiorat de vântul care-mi mângâie obrajii şi-mi pătrunde pe sub guler. Pot să văd în străfundurile universului, acolo unde se nasc stelele. Şi apoi îmi aduc aminte, mă scutur şi plec.

„Care dintre voi a păcătuit?”, a tunat vocea de bas a preotului, acesta privind cu ochii mijiţi către noi. Toţi au lăsat privirile în jos, iar în tăcerea lor am simţit greutatea apăsătoare a păcatelor ascunse. M-am ridicat în picioare, înfruntând privirea preotului. Atunci toţi ochii s-au ridicat spre mine, cu răutate, bucurie şi dispreţ. Dispreţ, curvelor? Care sunt păcatele voastre? Al meu ştiţi care este? Hula! Pot să simt mirosul desfrânării pe voi, scârbavnicilor! „Afară!” a răcnit preotului din toţi rărunchii. „Afară cu păcătoşii din casa Domnului!” Şi am plecat.

Străbat orbeşte muntele singurătăţii, prin frig şi viscol. Ajung la poale şi văd cum în zare sclipeşte deşertul cel drag, nesfârşit, arzător şi izbăvitor. Dar mint – nu am reuşit să străbat muntele singurătăţii, am murit pe drum, lângă un lac îngheţat, sprijinit de trunchiul unui copac şi contemplând cerul. Am rămas cu ochii deschişi, iar pe chip mi se ghiceşte chiar un zâmbet, provocat de sunetele minunate care coborau din cer – auzeam muzica sferelor. Apoi a venit moartea şi m-a luat pe nepregătite, în timp ce credeam că mă odihnesc doar, spre a-mi continua drumul spre casă. Îmi pare rău… Ştiu că m-aţi aşteptat, dar nu am mai putut să plec.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Onirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Sinestezii

  1. Irene zice:

    Memorabile sinestezii…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s