Arta de dragul artei

Nu cu mulţi ani în urmă, într-unul dintre periodicele mele atacuri la adresa artei moderne, arătam că un studiu a încercat să descopere dacă oamenii pot face diferenţa între un tablou pictat de un artist modern şi unul pictat de un copil de patru ani. Dincolo de retorica fals-victorioasă a articolului oferit ca sursă, se desprindea concluzia că aproximativ 65% dintre studenţii de la Artă chestionaţi au putut identifica pictura artistului. Să repetăm cifra: 65%. Serios? Arta se presupune că reprezintă un domeniu în care realizările sunt opera unor artişti, şi nu oricine poate fi artist. Sau poate? Cum ar fi dacă aţi avea de scris un raport, care să fie prezentat în faţa unui public format din experţi, şi aţi pune şi un copil de şapte ani să scrie un raport pe aceeaşi temă, iar dacă ar fi citite amândouă, numai 65% dintre experţi şi-ar da seama care este raportul vostru? Ce ar spune asta despre capacităţile voastre?

Se afirmă că dacă un artist realizează ceva, orice, într-un loc destinat artei, respectivul lucru este “artă”. Dar ce este arta? Arta este, desigur, ceva ce realizează un artist. Ce este artistul, atunci? Artistul este cel care realizează arta. Nu. Nu putem merge în cerc astfel; una dintre cele două trebuie definită, de fapt, chiar amândouă, altfel orice poate fi artă şi oricine poate fi artist. Definiţia ne ajută să facem diferenţa între artă şi celelalte domenii, în caz contrar nu putem spune ce este artă şi, de exemplu, biologie, matematică, fizică etc.

În privinţa artei, vom constata că există unele dificultăţi de a o defini cu precizie. Recent, realizări din domenii precum cinematografia, fotografia ş.a. au pretenţia de a fi încadrate ca fiind “artă”. Tradiţional, arta a reprezentat ceva realizat prin metoda picturii, sculpturii, gravurii sau serigrafiei. Consider însă că, deşi este oarecum riscant să denumim drept “artă” realizări precum filme, fotografii, jocuri de lumini, de artificii etc., acestea se pot încadra în domeniul artei. Totuşi, ca de obicei, mă voi referi în continuare la artă în înţelesul tradiţional.

În viziunea mea, pentru ca arta să fie artă cu adevărat, aceasta trebuie să bifeze trei criterii majore: învăţare, recunoaştere şi simbolistică. Mai departe, voi detalia ce anume reprezintă acestea.

Învăţare – acesta este primul cuvânt cheie pentru definirea unui artist. Deşi au existat şi vor mai exista autodidacţi, în general, un artist învaţă de la alţii cum să producă arta. Dacă o operă artistică poate fi reprodusă cu uşurinţă de un profan, apare întrebarea: ce este arta? Fiecare domeniu are specialişti. De exemplu, nu oricine poate lucra la CERN – acest lucru necesită o pregătire deosebită. De asemenea, mulţi pot să-şi zugrăvească singuri propriile apartamente. Dar nu mulţi pot să realizeze o zugrăveală perfectă, aşa cum o poate face un profesionist. Dar dacă oricine poate reproduce o operă artistică, ce mai reprezintă atunci artistul? De pildă, a aşeza nişte gunoi într-o expoziţie a fost considerat recent drept un “act artistic”. Însă acest fapt este unul la îndemâna oricui – chiar şi a unui copil de doi ani. Ce mai reprezintă arta, dacă orice lucru este artă şi arta poate fi realizată de către absolut oricine? Să facem atunci orice trăsnaie ne trece prin cap şi să considerăm asta „artă”. Dar fi-vor criticii de acord?

Recunoaştere – al doilea cuvânt cheie. Opera creată de un artist trebuie să fie recunoscută ca fiind artă de către majoritatea societăţii umane. (Cum societatea umană înregistrează încă serioase diferenţieri, vom considera o societate umană dată; de exemplu, societatea occidentală.) În realitate însă, avem de-a face cu o dictatură a artiştilor, dar mai ales a criticilor de artă. Ceea ce spun ultimii decide, practic, ce este artă şi ce nu este. Dar acest fenomen naşte o dilemă: cât anume din ceea ce spun criticii de artă este adevăr şi cât este sofism? Să luăm un caz interesant: un artist cunoscut expune într-o expoziţie din New York un cadavru de şobolan, plin de viermi, aşezat sub o cupolă de sticlă. Opt dintre cei mai importanţi zece critici de artă new-yorkezi apreciază în mod pozitiv “creaţia” artistului cu pricina. Un critic extrem de influent a scris despre opera acestuia următoarele: “Opera sa poate că nu este frumoasă, aşa cum înţelegem noi frumosul. Dar arta nu trebuie să fie rezervată reprezentării frumosului – Guernica nu este “frumoasă”. Opera sa are forţă, reprezintă viaţa născându-se din ceea ce este mort, şi ne arată, totodată, efemeritatea vieţii, care va înceta odată cu dispariţia completă a ceea ce este deja mort. Te pune pe gânduri, te surprinde, este ceva nemaivăzut, şi asta este, la urma urmei, adevărata sa artă.” Recunoaştem oare o veche artă aici? Să fie aceasta sofistica? Arta prin care adevărul pare fals, iar falsul adevăr. Aşadar, mai important a devenit ceea ce se spune despre obiectul artistic decât obiectul în sine. Iar puterea se află în mâinile celor puţini. Ca întotdeauna, de altfel. (Trebuie menţionat că exemplul acesta a fost unul inventat. Dar este oare atât de departe de cazul sus-amintit, în care un “artist” a amplasat nişte gunoi într-o expoziţie românească, iar criticii de artă au apreciat “creaţia”cu pricina? Considerăm că nu, iar sofistica pare că îşi trăieşte cea de-a treia tinereţe, în zilele noastre, în ceea ce se spune despre artă.)

Simbolistică – al treilea cuvânt cheie, şi poate cel mai important. Înseamnă că arta creată trebuie să aibă o anumită semnificaţie, recognoscibilă ca atare de către majoritatea societăţii umane. Interesant, nu-i aşa? Ce se întâmplă dacă simbolurile artei sunt descifrabile numai de către un grup restrâns? Înseamnă că pentru a identifica simbolistica operei artistice individul trebuie să aibă o anumită educaţie, una specializată. Ceea ce ne duce spre definiţia artei – ce este arta? Dacă arta reprezintă un domeniu rezervat unui grup restrâns, aceasta va duce la reformularea definiţiei artei; definiţie care să conţină afirmaţia: “semnificaţia artei este recognoscibilă numai de către cei educaţi în domeniul artei”. Ceea ce ar priva cea mai mare parte a omenirii de a se bucura de artă. Observaţia că există ceea ce este numit “cultură de elită” duce la ideea că există mai multe feluri de artă, ori arta ar trebui să fie una singură. Dacă redefinim în mod artificial domeniul şi înfiinţăm mai multe subdomenii ale sale, ajungem la arta pentru elite, arta pentru clasa mijlocie, arta pentru mediocri, arta pentru clasa de jos, arta pentru vagabonzi, arta pentru nebuni şamd. Şi atunci, revenind obsesiv: ce este arta? Pentru că devine evident că pentru fiecare categorie enumerată arta reprezintă altceva, iar astfel domeniul îşi pierde omogenitatea şi trebuie redefinit; sau, în cazurile altora decât elitele, înfiinţate alte domenii, cu alte denumiri, iar arta să rămână apanajul elitei. Argumentaţia, cu faptul că majoritatea oamenilor nu „înţeleg” arta elitistă, este una snobistico-ironică, încercând să acopere, de cele mai multe ori, absenţa unui sens real al respectivelor obiecte „artistice”.

În încheiere, o observaţie legată de arta cinematografică: dacă un film precum Europa (von Trier) poate fi unul “de artă” şi, în acelaşi timp, perfect inteligibil pentru orice persoană cu un bagaj minim de cunoştinţe generale, Pardé (Panahi) eşuează în această privinţă. Melanjul între ireal şi real devine obositor, pe parcursul filmului; mesajul, simbolistica scapă privitorului obişnuit, oricât de atent ar fi – doar cu informaţii adiţionale detaliate, despre cariera regizorului, despre filmele sale, despre situaţia sa politică din Iran, mesajul devine coerent. Filmul pare să fie făcut doar de dragul artei, doar pentru sine – o icoană a egoismului unui personaj care nu transmite nimic privitorului obişnuit. Pe când arta numai asta nu trebuie să fie: ceva ezoteric, întortocheat, lipsit de farmec. Artistul creează – sau ar trebui s-o facă – în primul rând cu gândul la publicul său; arta sa este acea părticică din sufletul său, pe care este dispus s-o împartă cu lumea. Nu este ceea ce vrea să vadă sau să audă publicul – este ceea ce publicul ar putea să înţeleagă. Iar dacă publicul său reprezintă doar o mică parte, insignifiantă de-a dreptul, a lumii, trebuie să revenim la obsesiva întrebare: ce este arta? Ceva destinat unui grup restrâns, ceva ezoteric?

Dacă un poet scrie o poezie încifrată, care lui i se pare admirabil realizată, dar versurile sale arată astfel: fgrc1sa31as54af4a8f4a6f4as4674asckkhcas8csjn, şi publicul le-ar putea înțelege doar dacă ar deține o cheie pentru descifrarea lor, nu este vina publicului că mesajul este ininteligibil, este artistul cel care joacă un joc pueril, menit să-i gâdile orgoliul. Arta reprezintă şi o comunicare, iar aceasta nu poate avea loc dacă simbolurile folosite de către emițător (artistul) nu sunt cunoscute de către receptor (public). A crea de dragul de a crea, a crea pentru sine nu este cu nimic diferit de a mânca, a bea sau a sta tolănit la soare – toate acestea folosesc numai spre desfătarea sinelui şi nu au vreo legătură cu lumea, iar lumea nici nu este (sau nu ar trebui să fie) interesată de ele. Arta creată fără a lua în considerare publicul căruia i se adresează trebuie respinsă şi trimisă acolo unde îi este locul: în lumea strâmtă a hedonistului, care face totul pentru propria sa plăcere. Să şi-o păstreze, noi n-avem nevoie de ea!

A nu se înțelege că susțin că artistul ar trebui să creeze ceea ce vrea, ce doreşte, ce aşteaptă publicul. Nu, departe de mine acest gând. Susţin doar că limbajul artistului ar trebui să poată fi decodat cu ușurinţă, dacă nu de către publicul larg, cel puţin de către persoanele cu o educaţie universitară sau autodidacte, care pot fi numite inteligente. Când nu se întâmplă asta, când mesajul este prea obscur sau chiar absent (în pofida afirmaţiilor contrare ale artiştilor şi criticilor), arta sucombă într-o mlaştină cognitivă abstractă, incomprehensibilă fără codul din mintea artistului (dacă acesta există, desigur, şi nu avem de-a face cu o şarlatanie, cu forme şi culori fără sens). A găsi sensuri inventate unei astfel de „creaţii” nu este greu, credeţi-mă. De exemplu, eu pot scrie un eseu inteligibil, dar complet fals, despre orice creaţie a lui Rothko sau Pollock. Dar asta nu înseamnă ceva, cu adevărat, ne arată doar că stăpânesc arta sofistului.

Despre ezoterismul artei moderne şi dacă acesta este un demers de dată recentă sau a existat dintotdeauna, voi spune cu proxima ocazie când voi critica arta vremurilor noastre.

UPDATE: Un exemplu sugestiv de „artă„. Interesantă mi s-a părut opinia criticului de artă Vittorio Sgarbi, citez: „Dacă ea a crezut că este un gunoi înseamnă că aşa este. Arta ar trebui să fie înţeleasă de toată lumea (subl. mea), inclusiv de oamenii care se ocupă cu curăţenia. Faptul că muzeul a putut pur şi simplu să ia bucăţile din coşurile de gunoi şi să le pună înapoi în ordine ne arată că asta nu era artă din capul locului.”

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s