Iubire socratică

Se spune că persoanele care călătoresc mult la tinereţe devin mai tolerante cu alte culturi, religii şamd. Presupun că din această cauză eu sunt mai puţin tolerant, inclusiv cu „diversitatea”: nu am călătorit prea mult când eram tânăr. Atenţie: ceea ce urmează reprezintă, poate, unele dintre cele mai dure lucruri spuse de mine aici. Nu şi neadevărate, oricât nu le-ar plăcea unora să le audă.

Descriindu-şi preferinţa pentru băieţii tineri, Oscar Wilde o numea „iubire socratică”, o denumire convenabilă, care inducea ideea că şi marele Socrate avusese aceeaşi meteahnă; noţiune preluată de la Platon, acesta acreditând opinia,  în lucrarea „Banchetul”, că Socrate încuraja acest tip de iubire. Dacă ar fi urmărit adevărul, Wilde şi-ar fi numit patima „iubire platonică”. Pentru că, excluzând răzgândirea târzie a lui Aristokles (adevăratul nume al lui Platon), acesta a încurajat iubirea cântată de Wilde. De unde se observă că nici minţile cele mai strălucite nu sunt ferite de corupere morală, de viciu, de neînfrânare şi patos. Dar omul a fost mereu un animal preponderent emoţional – raţiunea mult lăudată şi căutată de filosofii greci a fost şi rămâne greu de găsit.

Desigur, Wilde ignora cu bună-ştiinţă existenţa unei mărturii complet opuse, în „Banchetul” lui Xenophon, lucrare ulterioară celei scrise de „steaua Greciei antice” şi în care Xenophon, nemulţumit de portretizarea maestrului său de către Platon, corectează unele adaosuri ale acestuia. Ştim că versiunea lui Xenophon este cea corectă, deoarece lucrarea sa, deşi net inferioară din punct de vedere literar-filosofic celei platoniene, este una nepărtinitoare, într-o manieră mai degrabă sobră, descriptivă, oarecum în stilul lui Tucidide. Mai ştim şi că Platon, la rândul său, s-a răzgândit asupra „iubirii socratice”, la bătrâneţe, în lucrarea rămasă neterminată „Legile”. Nu voi comenta asupra motivelor sale – omul are dreptul să se răzgândească. Concluzia este însă evidentă: Socrate descuraja homosexualitatea şi nu o făcea în numele unui principiu religios, pentru că societatea sa avea chiar şi zei cu astfel de apucături. Critica lui Socrate era aceeaşi cu a lui Demostene: homosexualitatea este neconformă cu demnitatea umană.

Crud cuvânt, nu-i aşa? Demnitatea umană… Ce să însemne asta? Putem critica homosexualitatea şi implicit promovarea acesteia în vremurile noastre, în numele toleranţei, al diversităţii, numai pe baza demnităţii umane? Da, putem. Nu voi recurge la anormalitatea homosexualităţii. Multivalenţa termenului „normal” va duce la lungi discuţii, chiar dacă definim de la început semnificaţia precisă a acestui cuvânt. Dar cu demnitatea nu avem această problemă. Demnitatea umană ne duce direct către întrebarea: ce înseamnă a fi om? Omul este, evident, deasupra dobitoacelor. A legitima homosexualitatea pe baza existenţei acesteia la speciile inferioare este, aşadar, un nonsens, un lucru ruşinos chiar. (Interesant de observat aici că homosexualitatea exclusivă nu pare a exista în regnul animal. Există totuşi unele studii care arată că o putem găsi la… oi; mai precis, la berbeci. Nu o găsim însă şi în cadrul genului feminin, lesne de înţeles din ce motive. Da, la oi! Acest animal care seamănă atât de mult cu omul…) Pe de altă parte, heterosexualitatea, chiar dacă reprezintă tot un impuls animalic, are scuza imperativului perpetuării speciei, fiind astfel o necesitate a fiinţei raţionale.

Prin urmare, iată unde am ajuns: am declarat homosexualitatea nedemnă cu statutul de fiinţă umană. Bestia supremă a acestei planete nu trebuie să dea dovadă de slăbiciuni subumane. Cuvinte grele, dar sunt oare ele şi mincinoase? Căutaţi răspunsul în voi şi veţi şti adevărul. Parafrazând nişte vorbe alese: omul trebuie să se opună chemărilor animalice, reminiscenţelor din vremurile când se căţăra prin copacii Africii. Neplăcut pentru adepţii curentului toleranţei decadenţei umane este că aceste cuvinte nu vin de la un individ religios, nici măcar pe aproape: eu sunt mai departe de invenţiile iudeo-creştino-mahomedane decât puteţi bănui.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.