Când muza ce o chemi e surdă

Şi îţi răspunde alta-n schimb.

M-ai auzit adesea lamentându-mă pe aici că încerc să scriu şi cuvintele nu vor să vină. (Da, tu, cu tine vorbesc. Nu te uita în spatele tău, nu e altcineva acolo în afară de tine, cititorule drag.) Ei, poate că asta a fost o exagerare – nişte cuvinte au venit, dar nu chiar cele chemate. Dar să încep cu începutul…

Până în anul 2002 scrisesem două poezii mari (scurte, de fapt) şi late. Acestea sunt pierdute pentru vecie, odată cu distrugerea jurnalelor cu coperţi roşii; numai vântul le mai poate recita, din aducere aminte. Apoi, pe la sfârşitul anului 2012, o scriam pe a treia. Prin luna aprilie a acestui an, ajunsesem la unsprezece, incluzându-le pe cele două pierdute. Iar într-o noapte de sfârşit de aprilie s-a întâmplat: au venit trei dintr-odată. A doua noapte la fel. Iar acum, incluzând-o pe cea naivă din ultima postare (care, trebuie menţionat, a venit pe altă cale decât cele de dinaintea ei, fiind mai mult o compoziţie forţată, cu rol de exemplificare cvasi-melodică) şi pe cele unsprezece, sunt (ar fi fost) patruzeci şi cinci. Numai zece dintre ele sunt publice; două sunt, aşa cum am spus pierdute; iar treizeci şi trei se găsesc într-un document electronic fragil, stocat cu multă grijă.

Poeziile nu alcătuiesc o unitate tematică sau de altă natură – sunt inspirate de lucruri diferite, sunt scrise în stări diferite şi au dimensiuni diferite: cea mai scurtă are patru versuri (fără să fie un catren per se) şi cea mai lungă are treizeci şi nouă (o imperfecţiune neaşteptată, dar când dictează muzele, nu poţi face altceva decât să scrii). Printre ele se numără şi preferata mea, pe care am hotărât s-o intitulez, în mod provizoriu, „Lui Nietzsche”, scrisă în ziua magică de zece a zecea (deşi octombrie este a opta lună). De fapt, majoritatea nici nu au titlu, fiind doar numerotate, în ordinea în care au fost scrise. De unele nu sunt mulţumit; am constatat că, de multe ori, excesul de erudiţie dăunează într-un text scris, fiind obositor. Iar eu ofer cu nonşalanţă poezii închinate unor muze antice de care am auzit eu, eleniştii şi vreo doi, trei şoareci de bibliotecă. Nu sunt sigur că astfel de teme sunt potrivite secolului acesta; nu văd cine le-ar putea gusta/aprecia. Dar asta rămâne de văzut.

De ce nu sunt încă publice? Nu vor fi prea devreme. Le adun, iar când vor fi o sută (aşadar, mai am de scris fix 67), vor fi trimise unei edituri, care le va cântări, le va adulmeca, le va mesteca şi va decide dacă să le înghită sau să le scuipe.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Jurnal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s