Stranietatea lumii

Un cuplu. Tânăr. (Faptul că erau un cuplu nu s-a dezvăluit privirii mele de la început. Iniţial mi-au părut doar doi tineri fără vreo conexiune între ei, în afara apartenenţei la clanul zombificaţilor.) Cei doi stau pe o bancă într-un tren de metrou, care merge într-o direcţie care pe moment nu mă preocupă defel – nu poate fi direcţia greşită, asta-i tot ceea ce contează. El are o pereche de căşti enorme care-i acoperă urechile, ascultând o muzică neidentificată, în timp ce mâinile îi sunt ataşate de un smartphone cu ecran generos, care pare să fie infamul iPhone. Ea are în urechi o pereche de căşti ceva mai delicate, iar în mână are un telefon cu ecran la fel de mare, numai că acesta este Samsung; probabil S5, la prima vedere. Nu par să fie împreună; sunt doar doi tineri la fel ca majoritatea, preocupaţi de cele văzute pe ecranele telefoanelor lor inteligente. (Aici un individ destul de cinic ar fi adăugat „mai inteligente decât ei”, dar noi nu suntem o astfel de persoană.)

Sunt chiar în faţa lor, ţinându-mă de bara de sus, şi această poziţie îmi permite să mă aplec aproape imperceptibil şi să trag cu ochiul la ecranele telefoanelor lor. Imagini multe, cuvinte puţine, grafică specifică facebook. Da, nimic neaşteptat. Desigur, puteau să trimită mesaje scrise, putea fi un joc, puteau să citească ceva din Heidegger sau orice altă activitate de acest gen preferată de tinerii din zilele noastre.

Apoi, surpriză! Băiatul face un gest aparent intruziv, ducându-şi telefonul către fată şi arătându-i ceva. Ea se întrerupe din imitaţia vieţii reale, priveşte ecranul colorat, zâmbeşte şi îşi reia după un scurt moment activitatea, iar mâna străină se retrage. Nicio privire, nicio atingere. După o interacţiune rapidă şi aproape automatizată cei doi sunt iarăşi imersaţi în lumile lor, personale, reci şi stranii pentru un om viu, pentru un om al secolului trecut sau pentru un sălbatic din epoca de piatră care poartă o blană veche de urs, cu o gaură în dreptul inimii; inima omului, pentru că fantoma acelui urs nu mai are una.

Trenul opreşte într-o staţie. Nu ştim în care. Spectacolul bizar din faţa ochilor este prea fascinant pentru a avea alte preocupări. Băiatul tresare şi priveşte speriat şi nedumerit – trebuie să coboare aici oare? Nu, nu trebuie. Inexorabil este atras din nou de ecranul cu sclipiri de un albastru intens şi supărător pentru o privire sensibilă. Dar vine şi rândul fetei. Ceva este suficient de interesant şi obiectul lucios din mâinile ei se îndreaptă către băiat. El priveşte, zâmbeşte şi revine la ecranul său, într-o repetare identică şi în oglindă a gesturilor de mai devreme ale partenerei sale. (Parteneră? Nu suntem siguri – poate sunt doar prieteni sau colegi de şcoală.) Mâna ei se retrage şi privitul ecranului propriu este reluat, cu o asiduitate şi o încăpăţânare care l-ar fi făcut invidios pe scriitorul care tot amână scrierea cărţilor sale, preferând să piardă vremea citind operele altora.

Trenul opreşte în altă staţie. S-a făcut vremea să coboare. Totul este lămurit după ce încep să parcurgă drumul de dincolo de tren către ieşirea la lumină. După o clipă de confuzie, neştiind în ce mână să mute telefoanele care erau ţinute în aceeaşi mână dreaptă de fiecare dintre ei, băiatul este mai rapid şi îl mută în stânga. Mâinile se cuprind apoi într-o îmbrăţişare timidă, dar aparent fermă. Atingere, într-un final. Dar ochii revin la ecranele clipitoare. Nu par să se fi căutat din priviri vreo clipă; nici nu contează – sunt conştienţi de prezenţa vagă a celuilalt, sunt legaţi printr-o formă de ataşament; ataşati, mai bine spus.

Dar peste doi sau trei ani? Bunul simţ şi statisticile nu mint decât rareori. Peste doi sau trei ani, ataşamentul existent va fi inexistent. Vor constata că erau mai ataşaţi de obiectele inteligente aflate aproape permanent la capătul mâinilor decât de mână străină cuprinsă ocazional şi mecanic. Deşi gurile rele ale unora născuţi cu mai mult de un deceniu sau două înainte de sfârşitul secolului trecut spun că aceste obiecte ar fi inanimate, fiinţele umane tinere ale secolului al XXI-lea contrazic această teorie maliţioasă, prin veneraţia şi adoraţia profunde ce le poartă acestor zei în miniatură, care le fulgeră privirile cu descărcări de lumină albastră, într-o jalnică imitaţie a atotputernicului tată al zeilor olimpieni.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Stranietatea lumii

  1. Irene zice:

    Tristă povestea tânărului cuplu. Care o fi principalul și care alăturatul (coasta…țărmului)? Bat câmpii de tristețe, pentru că generațiile ce vin sunt și un exponent, o speranță a… noastră, sau așa ar fi logic să fie.
    Fraza cu ursul e mișcătoare.
    Ai mai considera acum drept ciudat gestul unui om viu de-a încerca să simtă palpitul vieții dincolo de monitor?
    Mă gândesc că totuși chiar și noi intrăm sub un soi de incidență, ce zici, sau nu?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.