Credinţa

Am asociat întotdeauna credinţa în zei cu iraţionalitatea, chiar cu prostia. Sunt surprins ori de câte ori întâlnesc o persoană care nu se potriveşte cu imaginea pe care mi-am format-o despre credincioşi. Nu am mereu o explicaţie pertinentă, dar printre cele mai la îndemână sunt următoarele: preluarea unei tradiţii de la părinţi – a crede în ceva supranatural care poate oferi o bonificaţie sufletească, adică un fel de profit spiritual, poate că merită să fie acceptat fără a pune foarte multe întrebări de natură a şubrezi această construcţie; îndoctrinarea timpurie în mediul familial, care, deşi nu împiedică în unele cazuri formarea unei minţi analitice, determină apariţia unui fel de orbire, similară celei adoptate în cazul viciilor, când individul nu vrea să renunţe la ceea ce îi aduce plăcere, chiar dacă ştie că este ceva dăunător sănătăţii sale (în cazul credinciosului, conştientizarea iraţionalității nu aduce renunţarea la credinţă); o formă de superficialitate spirituală, caz în care, nu foarte diferit de cele de mai sus, individul nu analizează cu prea multă hotărâre structura religiei sale, dedesubturile acesteia, atâta vreme cât are certitudinea că îi este mai bine să creadă decât să nu creadă.

Să se contureze astfel o asemănare între predispoziţia umană către vicii şi credinţa în zei? Oare avea dreptate Nietzsche când spunea că religia reprezintă cârja omului slab? Oricum ar fi, existenţa credinţei în zei constituie o dificultate a raţiunii. Alegerea cea mai prudentă, în viziunea mea, este reprezentată de menţinerea distanţei faţă de ambele posibilităţi (dacă există sau nu zei), atâta vreme cât nu se poate demonstra raţional, logic că una sau cealaltă este adevărată. Chiar dacă înclini spre inexistenţă, cum este şi cazul meu, trebuie să rămâi mereu deschis la posibilitatea că ai putea să te înşeli, deoarece nu vei obţine vreodată o imagine completă a tabloului.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s