Ad hominem

Pare un gest necuviincios: cum să critici opera unui om legându-te de persoana sa, de acţiunile sale, reprobabile sau nu, în esenţă chiar de gândurile sale, exprimate mai mult sau mai puţin făţiş. Dar dacă, făcând asta, obţii o explicaţie neaşteptată a semnificaţiilor altfel obscure şi larg interpretabile ale creaţiei respectivului? Să luăm, de pildă, trei autori faimoşi…

Avem, mai întâi, un mare scriitor al secolului al XX-lea, considerat de mulţi drept unul dintre cei mai talentaţi ai veacului său. Opera sa este însă impregnată pe alocuri de aluzii, mai mult sau mai puţin subtile, la acte sexuale cu minori. Iar minori este puţin spus, pentru că vorbim de copii de 10-12 ani. De exemplu, una dintre cărţile sale conţine un capitol care putea foarte bine să lipsescă, fără ca asta să-i ştirbească valoarea. Ceea ce este interesant la acel capitol este că, dacă în cazul fetelor precizează vârsta minimă şi cea maximă admise pentru a presta într-un bordel şi care sunt fixate între 12 şi 25 de ani sau între 10 şi 20, în funcţie de criteriul etnic, apar, aproape întâmplător, şi două cazuri de băieţei (care puteau avea maxim 12 sau 14 ani), totul completat cu o descriere scabroasă  a unor întâmplări homosexuale; de fapt, vorbim despre pedofilie. Mai mult, dacă privim şi spre altă carte a autorului, vom vedea o posibilă altă pedofilie, doar sugerată, oarecum implicită, în relaţia dintre un adolescent şi mentorul său.

Această înclinaţie a autorului pentru descrierea unor relaţii abuzive, a dus la bănuiala unor comentatori că acesta ar fi fost, la rândul său, victima unui astfel de abuz, iar în acest mod opera lui s-a transformat într-un fel de apologie a abuzatorilor, încercând oarecum să-şi justifice sieşi faptele acestora. Nevoia de a crede în umanitate, duce uneori la „acoperirea” unor monştri cu o spoială de fiinţă umană.

Dar dacă privim prin capătul greşit al ocheanului? Dacă autorul nostru nu a fost victima, ci tocmai cel care a săvârşit abuzurile? Sau, dând dovadă de precauţie, să spun că s-ar putea doar să fi nutrit asemenea gânduri, reprimate, ce n-au fost duse până la capăt decât prin intermediul scrierilor sale. Atunci opera sa, în întregime, capătă o cu totul altă semnificaţie. Nu mai vedem o apologie a abuzului, nu mai vedem o descriere a unor relaţii marcate de o sexualitate deviantă, din care să lipsească tocmai iubirea clamată de autor adesea, ci vedem o devoalare a propriei perversităţi, o expunere a ceea ce ar fi vrut autorul să săvârşească, dar, oprit de anumite motive, nu a putut.

Apoi, luând la purecat opera unui alt mare scriitor, brusc o idee ne surprinde: dacă în spatele fiecărui personaj al său intuim patima sa homosexuală? Fiecare mască, fiecare purtare stranie a câte unui personaj capătă astfel o altă semnificaţie. Astfel, vedem în operele sale din tinereţe chinurile unor personaje care se luptă cu propriii demoni, asemenea lui, care-şi neagă pornirile nefireşti. Dar intuim în spatele acestor gânduri că, în realitate, opoziţia sa este tot mai firavă şi îşi spune: „de ce nu?”. Apoi, după ce gustă din fructul oprit şi pe măsură ce se afundă tot mai adânc în mrejele patimii sale, opera îi devine tot mai agresivă, monştrii cu chipuri umane vor să iasă la suprafaţă, în aceeaşi manieră în care şi el vrea să-şi urle pasiunea în faţa lumii întregi. Ocazia i se va ivi, dar asta îl va duce la ruină şi moarte. Lumea sa nu era pregătită, era mult mai devreme, pe când Occidentul nu renunţase la Dumnezeu, nu sosise încă Supraomul.

Văzută în această lumină, opera autorului nu mai reprezintă doar o înşiruire de cuvinte, o ficţiune inspirată sau nu din realitate, ci este o odă ascunsă închinată patimii sale. Ascunsă, pentru că trăia într-o societate care, deşi înecată în grohăitul propriilor patimi sexuale, nu era încă pregătită pentru dezvăluirea publică a depravării sale. Pentru salvare, nu trebuia decât să se nască cu vreun secol mai târziu. Dar, dacă s-ar fi născut atunci, probabil nu şi-ar mai fi revărsat amarul în paginile albe ale cărţilor sale, ci şi-ar fi petrecut întreaga viaţă în orgii nesfârşite cu bărbaţi tineri. În vremea sa însă, precum în cazul unui faimos personaj de-al său, odată cu spargerea măştii sale, viaţa i se încheie practic, doar câţiva ani mai târziu sfârşind printr-o moarte prematură.

În cele din urmă, avem un autor care revarsă valuri nesfârşite de ură viscerală împotriva creştinismului, a preoţilor şi a Bisericii. Uneori îi mai împunge şi pe evrei, aproape deloc, în mod ciudat, pe mahomedani; ba chiar se manifestă admirativ la adresa celor din urmă, deşi aceştia se bălăceau în aceeaşi ciorbă stricată ca şi ceilalţi monoteişti. Dar dacă privim opera sa ştiind că tatăl lui era pastor luteran? Devine interesant? Nu încă? Dar dacă aflăm că tatăl său a murit pe când autorul nostru avea cinci ani? Şi dacă mai ştim că autorul nostru a avut o slăbiciune fizică încă de când era tânăr? Devine ura împotriva creştinismului, preoţilor şi, în esenţă, împotriva lui Dumnezeu explicabilă? Când priveşti în jurul tău şi vezi atâţia imbecili plesnind de sănătate, în timp ce tu, o minte colosală, abia te ţii pe picioare din cauza unui trup putred, cum să nu te revolţi împotriva divinităţii nedrepte? Cum să nu-i porţi o ură patologică şi Lui, şi celui care le predică altora „cuvântul Său”?

Şi totuşi, dincolo de paginile sale mustind de ură, de părtinire, de patos, unii au văzut… filosofie. Filosofie, nebunilor?! În ce fel seamănă scrierile sale cu cele ale lui Aristotel sau chiar Platon? Observaţia sa, că fiecare sistem filosofic este bazat pe părtinire, pe faptul că fiecare filosof încearcă să ne forţeze să-i acceptăm adevărul, uită tocmai că unul dintre cei criticaţi de el a oferit o definiţie a adevărului, care nu poate fi decât una: adevărul este cel care are suport în realitate, iar realitatea este numai una. Din acest motiv, fiecare filosof a greşit şi a avut dreptate, în acelaşi timp: a privit lucrurile din perspectiva adevărului timpului său. Dar mereu o părticică din adevărul său a rămas… adevărată. Iar pe măsură ce au trecut secolele, acest adevăr a fost completat de adevărurile mai mici adăugate de alţii. Sigur că adevărul nu va fi vreodată în integralitatea sa, deoarece sunt şi vor fi mereu întrebări care ne vor rămâne fără răspunsuri. Şi atunci, se pune întrebarea, care să fie menirea filosofiei, de a căuta aceste răspunsuri sau de a aborda numai lucrurile la care poate găsi răspuns? Dar aceasta este altă chestiune.

Oare şi omul nostru a crezut despre sine că se ocupă cu filosofia? Presupun că da. Dar nu pot înţelege de ce nu şi-a văzut adevărata sa chemare. De ce nu a privit în istorie, ca să vadă că regula este clară: minţile reci, raţionale, predispuse la filosofie au trăit, în general, mult şi au avut o sănătate de fier, în timp ce minţile fierbinţi, agitate, predispuse la poezie au avut vieţi scurte şi trupuri bolnăvicioase.

Da, aceasta era menirea sa: poezia. Către asta îl chemau muzele când îi şopteau vorbe dulci la ceasuri târzii de seară, în solitudinea maiestuoasă a munţilor stăpâniţi de distrugătorii Romei. În loc de aceasta, a ales să se agaţe în chip nefiresc de filosofie, iar alţii l-au şi crezut că asta făcea. Dar eu cred că, până la urmă, acest refuz al ascultării glasului muzelor, l-a adus la nebunie, atârnat plângăcios de gâtul unui cal etrusc. Sau, dacă vom da crezare unor visători cu ochii deschişi, a înţeles în acea zi un adevăr ce ne scapă nouă, celorlalţi, şi a ales că tacă, să mimeze nebunia până la sfârşitul zilelor sale, numai să nu-l putem sili să ni-l spună; să-şi ducă secretul cu el în mormânt.

Aşadar, şi în acest din urmă caz argumentul ad hominem ne-a oferit o perspectivă interesantă asupra patosului, iraţionalităţii deghizată în filosofie şi a dedesubturilor psihologice ale operei unui scriitor. De ce să respingem abordarea ad hominem cu atâta uşurinţă, fals-pudică? Uneori este un detaliu biografic, stânjenitor sau nu, alteori este o idee care răzbate din rândurile autorului, repetată la nesfârşit, într-o formă obscură sau făţişă, iar aceste amănunte, adesea neluate în seamă, schimbă adevărata semnificaţie a creaţiei autorului. Deşi unul dintre cei trei enumeraţi mai sus a susţinut că ne putem bucura de valoarea operei unui scriitor şi ignorând aceste detalii. Ne putem bucura, într-adevăr, dar habar nu vom avea de ce ne bucurăm de fapt. Semnificaţia creată în mintea noastră candidă şi neştiutoare va fi una falsă – autorul voia, în realitate, să transmită altceva. Nu-i mai bine să ştim ce anume? Chiar dacă asta ne va destructura imaginea strălucitoare a autorului rândurilor respective.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Digresiuni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s