Cercul de ateism

Pavel deschise uşa, cu sufletul plin de speranţă pentru ceea ce va să urmeze. Se înscrisese în Cercul de Ateism al facultăţii, unde, spera el, urma să aibă dezbateri însufleţite cu ateii şi apoi, graţie vivacităţii şi elocvenţei sale, trebuia să-i aducă pe calea cea bună pe aceşti rătăciţi, către Domnul.

Înăuntru, găsi deja aşezaţi pe scaune, în jurul unei mese dreptunghiulare, trei băieţi şi două fete, care-l priveau cu interes. Se prezentă, îi cunoscu pe ceilalţi, iar apoi se instală din nou liniştea ce fusese în încăpere înaintea intrării sale. Dar pe Pavel îl mânca limba şi întrebă:

– Ce aşteptăm?

Ceilalţi îl priviră cu reproş. Apoi, uşor plictisit, unul dintre băieţi, pe nume Alex, îi răspunse:

– Încă nu a ajuns Răzvan. Nu putem începe fără el.

Pavel a tăcut şi a privit pe fereastră. Un soare timid se ivea printre norii cenuşii de iarnă, anunţând o zi destul de caldă pentru luna ianuarie. După vreo două minute de tăcere apăsătoare, uşa se deschise şi intră un tânăr cu ochelari, vesel şi cu o mapă neagră în mână. Îi salută pe ceilalţi şi se prezentă lui Pavel, aşezându-se apoi pe scaunul rămas liber.

– Bine. Acum, că ai ajuns şi tu, putem să începem, rosti Alex.

Pavel îşi frământă mâinile de bucurie, gândindu-se la dezbaterea aprinsă pe care o va stârni cu aceşti atei convinşi. În clipa următoare, Răzvan se ridică în picioare şi începu să spună aceste vorbe:

– Ne închinăm Ţie, Nimic atotputernic, ce ne înconjuri lumea ca o genune înfricoşătoare, invizibilă, fără formă, fără spaţiu şi fără energie.

Pavel încremenise: nu se aştepta la aşa ceva. Privea la chipurile celorlalţi şi se aştepta ca aceştia, din clipă în clipă, să înceapă să râdă, acele vorbe fiind, în mod evident, o glumă. În loc de asta însă, Răzvan continuă astfel:

– Din întuneric am venit şi în întuneric ne vom întoarce. Suntem recunoscători hazardului orb pentru că am primit şansa nesperată, din miliarde şi miliarde de posibilităţi de combinaţii ale ADN-ului, să vedem această lume, să studiem natura universului şi să murim. Aşa să ne ajute Nimicul! Nu există Dumnezeu!

La care ceilalţi, în afară de Pavel, repetară în cor:

– Nu există Dumnezeu!

Pavel era stupefiat. Unde nimerise? Îi venea să iasă din cameră şi să se uite pe uşă: era scris acolo oare Cercul de Ateism sau Martorii lui Nimic? Totuşi, îndrăzni să întrebe:

– Dar aici nu dezbatem dacă există sau nu Dumnezeu?

Ceilalţi îl priviră uimiţi. Apoi, un zâmbet dispreţuitor li se ivi în colţul buzelor şi cu toţii începură să râdă. După câteva secunde interminabile, timp în care Pavel se simţea destul de jenat de situaţie, Alex îi spuse:

– Ce să dezbatem? Unde crezi tu că eşti aici? Suntem Cercul de Ateism, şi minţi strălucite ale omenirii precum Hawking sau Dawkins au stabilit deja că nu există Dumnezeu. Crezi că putem noi să contestăm asta, cu minţile noastre limitate?

– Păi şi Plantinga sau Gödel, ei nu sunt minţi strălucite ale omenirii? întrebă Pavel.

– Nu ne interesează speculaţiile sofistice ale acelora, interveni tăios Răzvan.

– Păi şi atunci, ce faceţi aici? întrebă Pavel uşor nedumerit.

– În general, citim literatură ateistă sau scriem postări ironice la adresa religiei pe facebook, veni răspunsul surprinzător al lui Alex.

Şi, într-adevăr, Răzvan se ridică şi scoase dintr-un dulăpior aflat lângă uşă „The God Delusion”. Apoi fiecare se duse la acelaşi dulăpior şi luă câte o carte, în timp ce Pavel mai puse o ultimă întrebare:

– Deci chiar nu dezbatem nimic aici?

– Nu, dragule, răspunse Alex, cu un ton părintesc, uşor dojenitor. Nu putem dezbate ceva ce nu există.

Şi apoi, ca la un semnal, cu toţii se adânciră în lectura cărţilor aflate în faţa lor, iar Pavel îşi scoase telefonul şi începu să joace Candy Crush. Desigur, nu avea de gând să mai vină la Cercul de Ateism, dar orgoliul îl împiedica să plece chiar în acest moment. Se trezi însă murmurând: „Lua-v-ar dracu’, cu tot cu Nimicul vostru!” Ceilalţi nu păruseră însă să audă ceva, de parcă erau surzi.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative literare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s