Acestor copii pierduţi

Nu reuşesc să iubesc aceşti copii, deşi le înţeleg într-o oarecare măsură apucăturile infantile, felul în care se împopoţonează sau îşi înscripţionează cuvinte şi desene ciudate în piele, de parcă nu ar fi avut cărţi de colorat atunci când erau mici, sau cum tânjesc să aibă ba una, ba alta, ca şi cum posesia acelor obiecte neînsufleţite i-ar face să uite că la sfârşitul călătoriei le rânjeşte moartea şi numai ea. Tot caut să le arăt, chiar dacă nu într-o manieră foarte corectă din punct de vedere politic sau calmă, că viaţa nu este şi nu trebuie să fie aşa: stă în puterea lor, a noastră să schimbăm lumea şi s-o transformăm într-un adevărat paradis. Dacă toţi oamenii ar urma poveţele din Predica de pe Munte, planeta noastră ar fi raiul şi nu am mai tânji după altceva. Dar poate tocmai aici se găseşte secretul: dacă lumea ar fi un loc de basm, cât de greu ar fi să o lăsăm în urmă, pentru eternitate… Aşa, cum fiecare, cu puţine excepţii, a avut partea sa de chin, poate că aceşti copii pot pleca mai uşor în lumea umbrelor, având chiar o speranţă, deşi tot mai străvezie, că ar exista un dincolo.

Dar, chiar şi aşa fiind, tot rămân cu acest mare regret: faptul că lumea nu înţelege că viaţa noastră poate fi mult mai bună dacă am fi cu toţii mai buni şi nu am perverti noţiunile de ”rău” şi ”bine” după bunul nostru plac; de fapt, după bunul plac al celor bogaţi, aceşti neruşinaţi, cei care ar putea schimba această lume, cei care acumulează averi incomensurabile, în vreme ce mulţi copii ai lumii suferă de foame. ”Este munca noastră, nu o putem risipi”, aşa se justifică aceştia, uitând toate fărădelegile pe care le-au săvârşit, toate uşile pe care le-au uns ca să-şi obţină averile obscene.

Ştim că 1% dintre locuitorii lumii deţin 99% dintre resursele planetei – cum îndrăznesc aceşti oameni să ne privească în faţă şi să se laude cu bogăţiile lor, să ceară lumii să-i admire, iar lumea proastă chiar asta să facă, chiar dacă, pe lângă admiraţie, au în ochi şi o lucire de invidie? Cum să nu înţeleagă lumea că bogaţii nu sunt de admirat, nu sunt cei mai buni oameni ai acestei lumi, ci sunt cei mai răi, cei mai neruşinaţi, cei mai neoameni dintre noi? Bogaţii lumii nu trebuie admiraţi sau invidiaţi, ci priviţi cu scârbă şi milă. Scârbă, pentru că n-au înțeles ce înseamnă a fi om şi se poartă ca nişte maimuţe ce nu vor decât să-şi îndestuleze pântecele. Milă, pentru că, în orbirea lor, ei se consideră deasupra tuturor oamenilor, cei mai buni dintre cei mai buni.

Rămân de multe ori ruşinat şi privesc neputincios la bătrânii care abia îşi duc zilele în jurul nostru şi aş vrea să îi pot ajuta şi nu înţeleg cum pot trăi alţii, stând pe un munte de bani şi prefăcându-se că nu există sărmani care privesc înfometaţi galantarele magazinelor, fără să doneze vreun leu vreodată, şi apoi să se mai numească oameni. Şi nu numai că trăiesc şi se numesc oameni, dar sunt atât de mândri de realizările lor, de averea lor, de statutul lor social, când, de fapt, ei sunt doar nişte maimuţe nesătule şi neruşinate. Cât de mult promitea la apariţia sa pe planetă această maimuţă raţională şi cât de jos a putut ajunge omenirea! De ce nu puteţi să deschideţi ochii şi să gândiţi cu minţile şi cu inimile voastre, copiii mei pierduţi?

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Acestor copii pierduţi

  1. Camelia zice:

    Bogaţii ăştia de care pomeneşti sunt nişte trişti, adună avuţii crezând că aşa îşi securizează vieţile.

    Apreciază

  2. Camelia zice:

    Tot beţia puterii ăsteia va fi şi cea care îi va prăbuşi, cei care sunt robii banului nu’s fiinţe vii, aşa că nu ai la ce să te aştepţi de la ei, se perindă prin viaţa lor doar ca nişte siluete, suflete searbede, eu cred că banul e ispita aia a răului care mijeşte în om până pune pe deplin stăpânire pe el.

    Apreciază

  3. Camelia zice:

    *Pune şi tu un e în loc de ă pe-acolo pe unde trebuie, acum am văzut, la recitire, aşa că te rog, fă-o.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s