A mea

Îţi privesc frumoasa carne, tânără şi tare, şi minunaţii tăi sâni albi ca zăpada proaspătă, dar arzând ca focul atunci când mâinile mele îi ating… Îţi ascult cuvintele şoptite, care-mi spun că mă iubesc, şi acel tremur duios ce-l percep în vocea ta… Toate acestea sunt ale mele, pentru eternitate. Eternitatea mea, sau atâta timp cât îmi va fi dat să am. Într-o zi voi muri, iar amintirea mea va fi păstrată doar de mintea ta. Buzele tale vor rosti din când în când numele meu, cu părere de rău. Imaginea mea, deşi susţinută de fotografii de-ale mele de pe când trăiam, se va estompa. Vei uita atingerea mea, mirosul meu, sunetul vocii mele. Ceea ce vei crede că îţi aduci aminte despre mine nu va fi cel ce am fost odată.

Mici urme, ca nişte echimoze vineţii, încep să apară pe carnea ta. Sânii, odinioară albi şi frumoşi, se transformă în ceva flasc, albăstriu, putred. Sunt semnele inevitabile ale putrefacţiei care va veni. Carnea se dizolvă sub asaltul bacteriilor şi al altor creaturi. Oasele hâde rămân goale. Frumuseţea va muri… Tu vei muri. Cuvintele tale vor fi purtate de vânt şi apoi uitate. Eu voi fi fost uitat de toţi în acea zi. Iubirea, care era asemenea unui arc electric între noi, va fi fost moartă demult. Nicio şoaptă dintre cele ce s-au spus nu va fi fost rămasă atunci în lume.

Ce este al meu? Care este acel lucru despre care pot spune că-mi aparţine? Totul se va risipi ca un fum într-o bună zi. Nimic din toate lucrurile despre care am spus vreodată că sunt ale mele nu va veni cu mine în întunericul amorf. Nici măcar eu nu voi fi cu mine, pentru că nu va mai fi un eu. De ce am primit viaţă doar ca s-o pierd cândva? Dacă lumea este întâmplătoare, de ce a trebuit să aibă loc un asemenea accident tragic precum maimuţa gânditoare, singura fiinţă care n-are scop?

Carnea mea, cuvintele mele, obiectele mele, gândurile mele… Carnea ta, cuvintele tale, obiectele tale, gândurile tale… Nimic… Nimic nu este cu adevărat al meu sau al tău.  Nici măcar tu nu eşti a mea şi nici eu nu sunt al tău.

Iar înainte de a adormi, văd chipul unui om maimuţă cum mă priveşte cu ochii săi mici şi răi. Nu răutate adevărată, ci agresivitate, violenţă sălbatică pură, pentru supravieţuire, pentru teritoriu, pentru perpetuarea speciei. O fantomă, care se alătură unui spectru feminin care mă bântuie şi mă priveşte cu orbitele sale golite de ochi. Frică. Ademenită de mirosul fetid al fricii, moartea m-a găsit deja şi mi s-a cuibărit în suflet, aşteptând. Moartea… A mea! Nimicul urlă însă fără glas, acoperind totul – cuvinte, fapte, oameni, zei.