Un copil al focului

Mergeam prin întuneric, adâncit ca întotdeauna în gânduri informe, dezordonate şi pestriţe, când, deodată, nu ştiu ce mi-a venit, dar am hotărât să fac un lucru interzis: să aprind un foc. Avem în buzunar un ziar împăturit, numai bun pentru un foc scurt şi intens. L-am scos, odată cu bricheta, şi l-am aprins. Am rămas apoi privind tăcut cum flăcările timide mistuie hârtia colorată.

Focul… Unul dintre vechii zei ai omenirii… Sunt multe feluri de foc – printre ele se găseşte şi acel foc monstruos, văpaia cumplită care cuprinde clădiri întregi într-o îmbrăţişare sinistră şi fascinantă, în acelaşi timp, cu flăcări care urlă ca furtuna, nemiloase, lacome, seducătoare, devastatoare. Este acel foc de care, deşi te opreşti să-i admiri forţa şi grandoarea, te temi. Şi mai este focul mărunt, despărţit adesea în mici flăcări, care arde sfios, ca un copil al focului adevărat. Acest foc nu-ţi stârneşte teama, ci mai degrabă îţi aduce un zâmbet în colţul gurii.

Un astfel de foc modest priveam şi eu atunci; un foc ce se apropia cu paşi repezi de final. Dar nu voiam asta: încă nu mă săturasem să văd flăcăruile dansând în întuneric. M-am căutat febril prin buzunare, şi singurul lucru de care m-am putut lipsi a fost un ambalaj de croissant, pus acolo în aşteptarea primului coş de gunoi. Am hrănit focul muribund cu acesta, iar flăcările au revenit la viaţă. Am privit jocul bizar al micilor flăcări, care păreau că dispar dintr-un loc şi apar într-altul, ca nişte copilaşi neastâmpăraţi. Mici creaturi din foc ce luceau în întuneric, vesele, ludice, nevinovate chiar.

Apoi, iarăşi, focul a dat să se stingă. M-am căutat din nou prin buzunare – nu am mai găsit însă ceva la care să pot renunţa, pentru ca focul să mai trăiască o vreme. Am stat şi am privit nemişcat cum ultima flăcăruie se chinuie, imploră viaţă şi continuă să ardă domol, cu luciri albăstrui, deşi ar fi trebuit să se stingă de mult. Ceva o făcea totuşi să ardă în continuare, deşi ambalajul nu ar fi trebuit să asigure o ardere de atâtea minute. Dar, într-un târziu, sursa focului s-a epuizat şi ultima flacără-copil a murit. Iar eu am stat şi i-am privit agonia, neputând jertfi pe altarul unui biet copil al focului nici măcar unul dintre obiectele ce le purtam prin buzunare. Cum aş putea oare să mă ofer pe mine jertfă Focului-Zeu? Am scotocit cu vârful pantofului cadavrul-jăratic al focului şi apoi am plecat.

După câţiva metri, m-am întors şi am văzut cum o scânteie purtată de un curent de aer nevăzut şi neauzit plutea în întuneric spre cerul intangibil. M-am cutremurat şi am şoptit, cu evlavie şi dragoste: Atar?… Nu, era doar o scânteie care murea, după ce tulburase numai o clipă somnul întunericului etern.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s