Demoni

De o vreme, una prea lungă ar spune unii, am înhămat câţiva demoni la carul meu şi am hălăduit nebuneşte prin adâncimile nebănuite ale firii omeneşti. Am stat şi i-am mânat cu bice de foc şi nu numai că mi-a plăcut, dar am adorat senzaţia, m-am hrănit cu răul care-mi pătrundea prin fiecare por al minţii. Victima mea, perfect nevinovată* şi despre care spuneam cu ardoare că-i fiinţa cea mai iubită din lume, s-a prăbuşit în abisul disperării, al neputinţei, al tristeţii şi al dezamăgirii. Şi apoi, deodată, m-am trezit.

Sigur, vor spune alţii, zici doar aşa, doar te-ai mai trezit de câteva ori. Nu, vă jur: de data asta a fost ceva diferit; o expresie anume în ochii victimei mele, care m-a îngrozit şi m-a făcut să mă întreb: cum se poate una ca asta oare, cum pot săvârşi asemenea fapte, sunt eu o fiinţă raţională sau doar un demon turbat, caricatura unui demon mai bine spus, şi, mai ales, cum mă pot privi zilnic în oglindă şi mă pot considera în continuare vrednic de stimă? Nimic din cele spuse de om nu justifică violenţa; nimic nu te poate determina să-ţi înfăşori mâinile murdare, ca nişte şerpi respingători, de gâtul celuilalt şi să vrei să-i aduci moartea în dar; de fapt, ca pedeapsă. Până aici, demonilor!

Voi fi oare capabil să mă port aşa cum mi-am jurat că o voi face? Este prima oară când încerc să fac asta? Desigur, nu. Voi încerca din răsputeri însă. Adică, la urma urmei, un car nu este imposibil de strunit, chiar dacă are demoni înhămaţi. Ce te faci însă când demonul zace alături de tine în car şi îşi bea insolent cafeluţa? Cum îl alungi de acolo? Mai ales când, între noi fie vorba, demonul şi tu sunteţi una şi aceeaşi persoană…

Nu am mai spus ceva foarte asemănător, nu cu multă vreme în urmă? De fapt, am rostit aproape aceleaşi cuvinte. Dar cui îi mai pasă? Nu de acum încolo, nu vreodată.

Afirmaţie aproape adevărată la data scrierii cuvintelor, dar care se pare că s-a modificat în lumina unor dezvăluiri de ultimă oră.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Demoni

  1. Irene zice:

    Stă la îndemâna pământenilor să preschimbe prin cuvânt victima în călău și invers? De când lumea. Da’ să știi că aș fi curioasă să știu ce dezvăluiri. Trebuie că-s de seamă, de au avut așa prefaceri.
    Și pe mine m-au cam bântuit… Nu am sărit la beregata nimănui, dar am pierdut frânele… stăpânirii de sine, chiar în zi de sărbătoare mare! Desigur că asta nu mă face deloc, deloc bună. Scuza (care mă acuză) ar fi că am fost provocată deliberat, de mai multe ori și la modul grosier, dar am tăcut știind…, în fine, să zicem așa – ca să „meargă treaba bine”, ocolind orice fel de animozitate. Evident că am rostit doar adevărul, dar nu știu cum se face că întotdeauna merg drept la țintă.
    Remușcarea apare și ea sigur, sigur.

    Apreciază

  2. Irene zice:

    Foarte elegant spus. Și echilibrat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s