Glasul viermelui

Se spune că în mormânt este o linişte deplină; ceva… nemaiauzit. Nişte minciuni! Vă spun: nu există nimic mai înnebunitor în lume decât zgomotul făcut de fălcile neobosite ale viermelui, un sunet ce seamănă cu un glăscior mâncăcios şi neîntrerupt. Şi tot roade şi roade şi roade… Cum ce? Pe noi, desigur. Şi n-o să vă vină să credeţi: afurisitul are ce roade timp de aproape un an. Şi nu trebuie să vă spun eu: în mormânt, un an este la fel ca o mie de ani; poate chiar ca un milion. Partea neplăcută este că nu te obişnuieşti cu sunetul fălcilor viermelui; poate dacă n-ar roade la carcasa noastră… Iar când termină în sfârşit de mâncat şi speri la puţină linişte, ce să vezi: eşti mort.

Dar eu nu; eu resping această soartă josnică, degustătoare! Pe mine, cei dragi mă vor încredinţa după moarte măreţului Foc. Da, Atar… Frumosul meu zeu… În braţele tale iubitoare şi nemiloase voi arde cu patos, cu uitare şi evlavie, iar cenuşa mea se va înălţa până la soare, va cădea odată cu plânsetul cerului înstelat într-o grădină verde, pe obrajii trandafirilor, va pluti spre oceanul albastru, cu vântul de miazăzi, va… Cei dragi?… Despre cine vorbeşti, dobitocule? Cine, dintre cei dragi, îţi va respecta dorinţa păgână şi nu va spune: „Lasă, noi ştim mai bine. Nu-l putem lipsi de şansa învierii de la Judecata de Apoi.” Aud vreun răspuns? Nu? Deşi, dacă aş vrea să fiu răutăcios, aş spune: despre cine vorbeşti, drăguţule? Auzi la el, „cei dragi”… Dragi ţie, poate, că tu lor…

Linişte… Este atâta linişte încât simţi imediat cum o stare plăcută de tihnă se pogoară asupra ta. Este liniştea lugubră a mormântului rece şi întunecat. Poftim? Ai uitat deja? Nu vei scăpa de tulburătorii liniştii nici măcar în mormânt. Fălcile viermelui vor lucra fără încetare şi te vor aduce în pragul nebuniei. Bine… Nebun eşti deja.

Ei, tu, vierme prost, cred că ai uitat… Pot oricând să-l urmez pe Heracles. Poate nu voi fi ridicat la Olimp, dar pot coborî în iad; Iadul meu.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Glasul viermelui

  1. Irene zice:

    De vineri tot vreau să-ți scriu, dar o stare bolnăvicioasă m-a împiedicat. În loc sa o scutur cu vrednicie, am copleșit-o cu lene.
    Mă gândeam să-ți scriu despre Ignaria de lemn a lui Prometeu, sau a lui Hermes – nu mai știu, sau poate despre focul sfânt pe care atenienii obișnuiau să-l ia de la Delos pe un vapor al statului și care era aprins de la soare cu ajutorul unei oglinzi concave sau cu un cristal șlefuit. Nu, nu, altceva. Mai bine despre bățul cu funia de piele mânuit cu atâta îndemânare de eschimoși. Parcă aducea cu sine gândul neputinței de a – l aprinde. Am poposit pe tărâmul lui Agni…apoi la Atar si la toate zeitatile pe care tu le stii mai bine si
    tot gandindu – mă la focul viu, am dat de Sf. Gheorghe…Oare chiar mai știu să aprind focul
    viu?
    Nu mi-ar fi dat prin minte să ajung la incinerare, deși intuiam că asta ai alege. Știu, cam prezumțioasă, nu? Și iar, se prea poate sa mă înșel!

    Apreciază

  2. Irene zice:

    Veșnic? Interesant.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s