Maison de santé

Bine aţi venit! Intraţi, intraţi, nu vă sfiiţi! Primesc atât de puţini vizitatori de la o vreme… Sunteţi bineveniţi! De când profesorul Otto von Hasen şi-a pierdut interesul şi nu mă mai vizitează, doar mama mai vine la mine în fiecare săptămână. Dar cu ea rareori am ce discuta – cel mai adesea doar plânge şi repetă la nesfârşit: „Dragul meu Daimon, când or să te lase să vii acasă?”. Da, numele meu este Daimon, Daimon Q. Dar aşezaţi-vă, este loc destul. Bănuiesc că vreţi să-mi auziţi povestea, cu toţii vor asta. Da, mă bucur atunci. Nu mă plictisesc niciodată s-o spun. Aşadar, iată cum a fost…

Ţin de la bun început să precizez că nu-mi aduc aminte să fi fost bolnav vreodată; poate când am fost mic. Din acest motiv, nu înţeleg de ce sunt ţinut aici. Auzi, maison de santé… Sincer să vă spun, nu ştiu de ce sunt aceşti oameni aici, ceilalţi, mie nu-mi par bolnavi. Mă rog, este şi dificil să-ţi dai seama, umblă buimaci după pastilele pe care le îndeasă medicii în ei. Eu? Eu beneficiez de regim special. Pentru că medicii au descoperit că-mi place să scriu şi nu reprezint o ameninţare, nefiind violent din fire, de fapt, urăsc violenţa, sunt lăsat în pace. Dar am divagat… Să revin.

Înainte de a ajunge în această… această casă de sănătate, mă ocupam cu o mică afacere, deţinând o fabrică de articole de fierărie în Grenelle. Îmi mergea binişor. Eram invitat pe la toate seratele lumii bune, până şi la cele ale baronului Haussmann. Ei, acum m-au cam uitat… Dar asta este altceva. Ce pot spune, am fost fericit. Aveam o viaţă frumoasă, alături de soţia mea, Julie. Ah, Julie… A fost o adevărată poveste de dragoste între noi doi. Mi-aduc aminte cu plăcere de viaţa de dinainte. Sigur, înţeleg că nu o mai pot avea înapoi, iar acest lucru, mărturisesc sincer, mă întristează profund. Dar ce poţi face, aşa sunt cărările vieţii. Însă ratez mereu să vă spun esenţialul!… Şi pot să văd că plictisiţi. Nu? Ah, ce mă bucur! Bine, încerc oricum să scurtez povestea.

După moartea tatălui meu, am preluat afacerea sa – v-am mai spus deja: o mică fabrică de articole de feronerie. Ne mergea bine. Cum, tata? Da, tata a murit într-un accident groaznic. Se pare că în acea zi se îmbătase destul de rău, şi venind spre casă a aţipit lângă calea ferată, printr-un teribil ghinion punându-şi capul chiar pe şinele trenului, ca pe o pernă foarte tare şi rece. Poliţia a spus că a fost o decapitare perfectă, iar medicii ne-au asigurat că n-a simţit nimic. Probabil şi acum îşi continuă unul dintre visele sale de beţiv, fără să aibă habar că a murit. A fost un accident îngrozitor! Dar aşa-i viaţa, ce poţi face? Acum eşti, iar în clipa următoare nu mai eşti. Din acest motiv trebuie să preţuim ceea ce avem; acum şi aici. În această privinţă sunt perfect de acord cu Leibniz: aceasta este cea mai bună lume posibilă. Priviţi puţin pe fereastră. Cât de frumoşi sunt copacii înfloriţi! Iată, pe acea rămurică stă o vrabie. Cum pulsează totul de viaţă, de frumos! Credeţi că ar putea exista o lume mai bună decât asta? Mă îndoiesc. Ce ziceam? Da…

Când am împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani, am decis că era vremea să pun capăt escapadelor mele şi să mă aşez la casa mea. Am cunoscut-o pe Julie, prin intermediul unei prietene de-a mamei mele. Într-un fel, aşa zicând, povestea asta aduce aminte de cele cu peţitoare; aşa cum se întâmplă în acel furnicar uman descris de Flaubert, Constantinopol. Dar vă jur, a fost dragoste! Da, o mare dragoste! Era aşa de timidă la început!… Dar ne-am plăcut, i-am propus să fie soţia mea, a acceptat şi aşa a început viaţa mea cea nouă. Am fost atât de fericiţi!… Până în acea zi groaznică. Da, ştiu că aţi citit despre asta în ziare. Să vă explic cum s-a întâmplat, în realitate. Ziarele scriu numai prostii!

Vă avertizez: o să vi se pară de necrezut. Dar vă jur că acesta este purul adevăr. La urma urmei, cu toţii avem nevoie de puţin Aufhebung în vieţile noastre, cum spunea Hegel. Sau ceva asemănător, nu-mi aduc aminte prea bine. Continui însă…

Era o frumoasă dimineaţă de aprilie, neobişnuit de călduroasă. De afară de auzea larma păsărelelor, iar eu tocmai mă trezisem după un somn lung. Am observat cu surprindere şi groază că aveam în mâna dreaptă un cuţit plin de sânge închegat. M-am ridicat în capul oaselor şi am scăpat cuţitul pe jos, întorcându-mă imediat spre soţia mea. Era în pat, alături de mine… Dar vai! frumosul ei trup era plin de sânge, iar obrajii erau livizi. Am scuturat-o înspăimântat, dar… Da, era moartă. Am ştiut imediat ce se întâmplase. Fusese iepurele; afurisitul de iepure. Cum, râdeţi? Nu, vă jur, vorbesc serios. Să vă spun câte ceva despre iepure…

Soţia mea a venit cu iepure mic şi gri după ea. Era un animal destul de nesuferit, care te muşca atunci când încercai să-l mângâi, nu suporta să stea în braţe şi îşi făcea nevoile prin toată casa. De asta am şi propus să-i instalăm o cuşcă specială, la bucătărie. Asta l-a enervat, desigur. Nu mai puteai să bagi mâna în cuşca lui fără să se repeadă să te muşte. Groaznic animăluţ! Dar aşa a fost numai la început; după o vreme s-a dat pe brazdă. Iar într-o zi, s-a produs inimaginabilul: a început să vorbească. Vă jur, aşa a fost! Afurisitul ar putea vorbi şi acum şi astfel m-ar elibera de aici, recunoscându-şi fapta. Şi câte mi-a mai spus! Vrute şi nevrute. Ba că a mai trăit sub numele de Manfred şi a fost psihiatru la Viena, ba că a fost soldat în vremea cruciadelor… Şi mai spunea că el, de fapt, nu-i un simplu iepure, ci Mamona, demonul, deghizat în blană de iepure. Ştiu, nici mie nu mi-a venit să cred. Adică era totuşi un biet iepure; vorbitor sau nu, dar un iepure.

Mi s-a părut destul de ciudat însă faptul că nu vorbea decât cu mine. Tare şmecher micuţul! Cred că voia să mă facă să par nebun. Când era prin preajmă Julie sau altcineva tăcea mâlc. Atunci nu mai recunoştea nimic. Şi într-o zi ştiţi ce mi-a zis: „Stăpâne (aşa-mi zicea, linguşitorul), ce-ar fi s-o omorâm pe Julie?” I-am spus imediat să înceteze, că nu se poate aşa ceva. Adică, oi fi tu Mamona, dar totuşi să ne abţinem, nu putem săvârşi astfel de crime şi nici n-am avea de ce. Obraznic mititelul, nu credeţi? Aşa zic şi eu.

Trebuie să vă spun că resping lumea numenală a lui Kant. Eu cred că doar ceea ce vedem şi auzim există. Nu cred că iepurele provenea cumva dintr-un plan abscons muritorilor de rând, iar eu singur am avut acces la gândurile sale. Pur şi simplu, acest iepure nemernic tace şi nu vrea să se dea de gol cu faptele sale mârşave.

În acea zi groaznică, am înţeles că iepurele săvârşise crima oribilă şi apoi îmi pusese cuţitul plin de sânge în mână, în timp ce dormeam. M-am dus glonte la bucătărie, având cuţitul cu mine şi l-am confruntat. Creatura stătea tolănită în cuşcă şi încerca să apuce nişte fire de fân. Leneşul nici nu voia să se ridice! L-am întrebat: „Iepure îngrozitor! Cum ai putut să faci asta?” M-a privit cu coada ochiului şi şi-a continuat apoi încercarea de a apuca nişte fire de fân. Mă ignora complet! Turbat de furie am sunat clopoţelul şi a venit valetul, Pierre. S-a uitat uimit la cuţitul din mâna mea, mi-a ascultat cu ochi mari povestea şi apoi, la îndemnul meu, a chemat poliţia. Doar nu era să-l las pe iepure nepedepsit! Şi din acel moment a început calvarul meu. Poliţia nu m-a crezut. Nici mama nu m-a crezut. Iar nenorocitul de iepure tăcea în continuare. Doar o singură dată l-am văzut făcându-mi şmechereşte cu ochiul. Şi aşa am ajuns aici. Nu are rost să descriu amănunţit ce a fost în continuare.

După ce am ajuns aici, multă lume s-a arătat interesată de cazul meu – o vreme m-a vizitat şi Morel. Dar Otto von Hasen, marele savant german, a fost cel mai interesat de mine; venea şi petrecea chiar şi câte trei ore cu mine. Vorbeam cu el despre multe lucruri, despre optimismul lui Leibniz, despre gravitaţia lui Newton… Trebuie să vă spun că eu nu-s de acord cu teoria lui, cu gravitaţia acţionând instantaneu. Adică, spune Newton, dacă soarele ar dispărea acum, imediat am pleca şi noi de pe orbită, rătăcind prin spaţiu. Eu nu pot crede aşa ceva. Eu cred că ar mai dura o vreme până când am sesiza dispariţia soarelui, pentru că eu zic că şi gravitaţia se supune unei anumite limite de viteză. Mă rog, nu sunt om de ştiinţă, nu ştiu să explic prea bine, dar sunt sigur că savanţii viitorului vor descoperi că am dreptate.

Iepurele? Locuieşte şi acum în acea cuşcă; mama are grijă de el. Mă rog, de fapt este în grija menajerei, Marie. Un lucru totuşi nu-l pot înţelege: cum de a reuşit să manevreze cuţitul cu lăbuţele sale? Adică, un iepure normal nu poate face asta. Mamona sau nu, era totuşi în trupul unui iepure. Mă gândesc că o fi fost ajutat de cineva. Să fi fost oare Pierre? Parcă era prea calm în acea zi. În fine, asta este, ce a fost a fost şi nu mai pot întoarce timpul. Sper doar ca medicii să realizeze într-o bună zi că sunt perfect sănătos şi să mă lase să plec acasă. Auzi, maison de santé… Ce să caut aici, dacă sunt sănătos tun? Nu credeţi? Da, aşa zic şi eu.

La revedere, la revedere! Îmi pare bine că aţi trecut pe la mine. Puteţi să reveniţi oricând, nu mă plâng de vizitatori; cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. La revedere!

Daimon Q.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Daimon Q., Delirante și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s