Alienare

Mă uitam la picioarele ei albe şi la felul cum şi le mişca încet şi provocator în faţa mea, ştiind că sunt atras de ceea ce văd. Era complet goală, dar încă nu priveam mai sus de gleznele ei subţiri şi care răspândeau un parfum discret, un amestec senzual de iasomie, smirnă şi bergamote. Apoi, dintr-odată, înainte să apuc să privesc mai sus şi doar cât a durat o clipire din ochi, picioarele ei nu mai erau ale ei: erau nişte picioare străine şi umflate, albeaţa cărnii ei fusese înlocuită de o nuanţă vânătă şi dezgustătoare, iar viaţa părea să se fi scurs de mult din ea, deşi nu mai era ea; se simţea mirosul îngrozitor de putrefacţie, de mortăciune. Iar când, în pofida dezgustului, m-am uitat mai bine, am văzut rănile cumplite, supurând, infestate deja de viermi, şi mi-am dat seama că acolo fuseseră înfipte piroanele. Nu am îndrăznit să privesc mai sus, dar când, în cele din urmă, am făcut-o, în faţa mea nu se mai afla trupul putrezit al Fiului Domnului, ci Diavolul în persoană. Nefasta creatură rânjea oribil, cu o gură strâmbă şi cu nişte dinţi la fel de strâmbi şi înnegriţi. Am închis ochii o secundă, nu mai mult, şi apoi i-am deschis; i-am deschis de frică, pentru că-i mai bine să vezi ceea ce-ţi poate face un rău iminent decât să nu vezi. Şi am văzut cum dinţii scârboşi ai Diavolului încep să-i cadă din gură, în timp ce rânjetul nu-i mai pierea de pe chip. Mi s-a făcut rău şi am dus mâna la gură, şi atunci au început să-mi cadă printre degete chiar dinţii mei, şi nu puteam face nimic să le opresc exodul. Şi atunci Diavolul a început să râdă, cu nişte hohote sinistre, care-ţi făceau părul măciucă. Am vrut să mă ridic şi să fug, dar genunchii parcă îmi paralizaseră.

Am urlat în gând: „Doamne! De ce m-ai abandonat?” Şi un hăuit sinistru, o voce guturală, demonică mi-a răspuns din întuneric: „Cum îndrăzneşti, necredinciosule?” N-am mai apucat să rostesc altceva, pentru că imediat vocea neiertătoare şi-a schimbat tonalitatea şi a tunat, cu forţa a o sută de furtuni: „Cum îndrăzneşti, blasfematorule?!” Şi totul în jurul meu s-a întunecat; numai un miros greţos de hoit îmi împungea nările şi-mi întorcea stomacul pe dos. Am vrut să mă ridic iarăşi, dar capacul sicriului nu m-a lăsat. Şi atunci am început să urlu din toţi rărunchii, până când mi-am adus aminte că şi aceştia-s putreziţi şi urletul este doar în capul meu şi chiar şi acesta din urmă este doar o vorbă-n vânt, pentru că şi mintea-mi putrezise deja şi tot ce mai rămăsese din mine era un ecou tot mai slab. Şi atunci am abandonat lupta şi m-am lăsat să alunec uşor în neantizare. Dar nici măcar asta nu s-a întâmplat: nu ai unde să fugi de tine, chiar şi după ce eşti eliberat de trup; deşi nu eşti eliberat de trup şi rămâi tot în aceeaşi cutie craniană în care ai fost dintotdeauna; sau măcar, de când te-ai născut. Şi oriunde ai încerca să te duci, deşi n-ai unde să mergi, pentru că eşti închis într-un sicriu afurisit, peste tot nebunia te va găsi. Şi nu mai poţi face altceva decât să urli, chiar dacă tu eşti singurul care aude acel urlet animalic, sfâşietor, din altă lume… Nu există scăpare!