Ca vântul

Crezi că mă vezi, dar nu sunt ceea ce vezi: într-o clipă, vedenia de mai devreme se va transforma în altceva; zâmbetul copilăresc va pieri şi în locul său vei vedea rânjetul strâmb al demonului; ochii care-ţi zâmbeau doar cu o secundă în urmă, vor fi plini de sclipirile demenţei, urii viscerale, neomenescului. Chiar şi viaţa îţi va fi în pericol  – demonul meu se hrăneşte cu sânge. Nu sunt un om bun, mai bine stai departe de mine.

Cuvintele mele nu sunt acelea pe care crezi tu că le auzi: peste un moment, abia perceptibil poate, şoaptele iubirii se pierd ca aburul dimineţilor de primăvară sub razele nemiloase ale soarelui – de parcă nici n-au fost vreodată; iar în locul lor vin vorbele grele ale nopţii gândirii, ale spiritului lipsă, ale celui ce ucide suflete, le mestecă şi apoi le scuipă în focul uitării; ale celui care te zdrobeşte cu ciocanul vorbelor sale şi apoi râde. Nu sunt nici măcar un om, crezi că-i bine să fii în preajma mea?

Voi fi mereu alături de tine. Mă crezi? Auzi râsul sinistru care vine din acel întuneric? Eu sunt acela, deşi stau chiar lângă tine atunci când auzi acel râs. Ţi se pare că sunt aici, dar sunt deja departe – sunt mereu altundeva, nu-aici, niciunde. Îţi voi scăpa întotdeauna printre degete: să încerci să mă prinzi este ca şi cum ţi-ai dori să prinzi vântul. Şi eu nu am fost apă decât pentru o foarte scurtă vreme, o apă totdeauna învolburată, dând să spargă vasul; pe când vânt am fost mereu.

Fugi! Crezi că vei reuşi? Sau te-ai apropiat prea mult? Priveşte-mă în ochi! Ce vezi acolo? Exact! Nimic. Eu sunt Cel-ce-nu-sunt.

Stăpâne, nu ai mai spus asta mai demult? Ba da, iepure, dar cui îi pasă? Bine, ai dreptate, stăpâne: nimănui.