Mimetism rigvedic

Se întâmplă uneori, atunci când citesc o operă lirică, să fiu contaminat de ritm, de muzica acesteia şi să scriu şi eu ceva în ton. Nu atât de des pe cât aş vrea însă. De exemplu, cele aproape şase sute de pagini rilkeniene nu au adus mare lucru: doar ceva intitulat „Studiu pentru o poezie cu un orb„; mai precis,  32 de versuri, parţial ritmate, prea puţin rimate. Şi nu am pornit decât de la acel cuvânt final; nu a fost ceva anume care m-a inspirat, vreo metaforă, vreun lanţ de idei – doar cuvântul singur. S-au mai întâmplat astfel de lucruri şi de la creaţii în proză, de la Nabokov; atunci a fost „zăpadă” şi a dus la un episod oniric în proză, parte a primei mele nuvele terminate. Nu ştiu cum anume funcţionează aceste lucruri, dar domnul Edgar Allan Poe nu avea dreptate, vorbind din cercul strâmt personal: inspiraţia există.

Să încerc, totuşi, să ofer câteva detalii despre cum se petrec astfel de lucruri… Să luăm exemplul de mai devreme: orb. Găsesc cuvântul, ceva din semnificaţia lui îmi duce gândurile departe de pagină, iar în minte încep să mi se învârtă alte cuvinte, lipsite adesea complet de legătură cu ceea ce citeam. Câteodată, îmi aduc aminte de ceva la care lucram şi astfel apare încheierea poveştii sau un adaos. Alteori, se naşte ceva complet nou. Eterul îmi şopteşte, iar eu îl ascult şi redau ceea ce are de spus. Dacă nu le pot nota chiar în acel moment, rămân aşa, doar o învolburare de cuvinte, până când vor ajunge pe hârtie. Unele se vor pierde şi se vor naşte altele noi. De multe ori însă, absenţa timpului duce la pierderi complete, iar învolburarea se duce agale spre eterul din care s-a născut. Regret astfel de dispariţii, dar viaţa este formată dintr-o continuă lăsare în urmă: trece clipa, trece emoţia, trec zilele şi anii şi ne trecem şi noi. Fugit irreparabile omnia.

Nu la fel au stat lucrurile şi cu ceea ce urmează: acesta este, aşa cum îi spune şi numele, un mimetism. Adică, am preluat ideea, aproape şi măsura, fără să am în faţă versurile rigvedice şi abia la trei zile după ce le citisem, modificând puţin esenţa. Ţin totuşi să menţionez că nu am făcut modificări ulterioare decât la două versuri, primele din strofa a patra, restul fiind scrise cu viteza dictării – pur şi simplu s-au născut în minte, într-o dimineaţă; alaltăieri. Aşadar, într-o oarecare măsură, o pot considera de sorginte pseudo-eterică. Mimetismul meu, spre deosebire de original, rimează (în afară de ultima strofă) aşa: 1-2, apoi versul 3 cu versul 3 al strofei următoare (aşa au venit!), iar ultimul vers este repetitiv. Şi iată ce a ieşit:

Acela ce făcu tăria,
Soarele, norii şi cu glia,
Cel ce a spus: lumină, fii! –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acela ce din nemişcare
Creă, cu-a sa voinţă mare,
Fiinţe, corpuri, stele mii –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acela ce la pieptul său
Nu îl primeşte pe cel rău,
Vărsându-l din celesta gură –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acel ce s-a născut din sine
Şi numai doritor de bine
Făcut-a orice creatură –
Slăviţi-L, este Domnul.

Acela ce numai iubire
Revarsă peste-a sa oştire
Şi milă are de-orice-i viu,
Atât de mult aş vrea să-l ştiu.

Urmează versiunea rigvedică, o traducere de George Coşbuc, parţială (ultimele patru strofe), în care se vede geniul său poetic:

Puterea

…………………………………………….
Acel ce-a-ntemeiat pământul
Şi-a-ntins văzduhul, şi-a pus vântul
Să poarte nori, de-a pururi sfântul –
Voi, neamuri, este Indra.

Acel ce singur guvernează
Şi după chipul său creează,
Şi stelele-n cărări le-aşază –
Voi, neamuri, este Indra.

Acel, de-a căruia putere
Orice tărie-n haos piere,
Şi toate pier ca o părere –
Voi, neamuri, este Indra.

El în făpturi a pus mişcare
Şi viaţă-n tot ce nume are,
El, cel lipsit de-asemănare, –
Cântaţi, cântaţi pe Indra.

Bine, recunosc: şi mie îmi place mai mult imnul rigvedic, tradus şi versificat de Coşbuc.

Anunțuri

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Tentative lirice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s