Per aspera ad astra

Era o zi frumoasă de primăvară, ziua când am ajuns aici. Am coborât din trăsură şi am privit împrejur: o grădină verde, un parc străjuia de ambele părţi aleea din faţă. Acolo unde se termina iarba, chiar la capătul aleii, erau doi copaci, asemenea a doi străjeri impozanţi. Din loc în loc, erau bănci de lemn, vopsite în maro. Clădirea era albă, având acoperişul de o nuanţă ciudată, vineţie. La stânga şi la dreapta, acoperişul avea două turnuleţe. Deasupra uşii, pe frontispiciu, scria cu litere mari, negre, Per aspera ad astra. Iar dedesubt, cu litere mici şi verzi, Maison de santé.

Am rămas surprins: maison de santé? Ştiam că tribunalul hotărâse că sunt bolnav, dar nu mă aşteptam chiar să fiu adus aici. Am crezut, în naivitatea mea, că totul este o glumă; că în orice moment, comedia va lua sfârşit, şi ceilalţi vor admite, în cele din urmă, evidentul: iepurele comisese crima oribilă. Ah, scumpa mea Julie!… Încă am mari dificultăţi cu acceptarea adevărului. Cum a putut acel iepure groaznic săvârşi aşa ceva?

Da, sper că m-aţi recunoscut: sunt eu, Daimon Q. Cred că am mai stat puţin de vorbă. E drept, a trecut o vreme, dar sper că nu m-aţi uitat. Da, ce bine! Mă bucur tare mult. Tocmai povesteam cum am ajuns aici. Nu-i nimic! Nu m-aţi întrerupt. Cum? Vreţi să auziţi povestea? Nimic nu-mi poate face mai multă plăcere. Reiau, aşadar…

Sub acel infam maison de santé, era inscripţionat anul construcţiei: MDCCCXVIII. Prin urmare, edificiul nu era foarte vechi. Un lucru care m-a izbit neplăcut încă de la prima vedere au fost gratiile de la ferestre, inclusiv cele de la etaj şi de la mansardă. Ceea ce vedeam în acel prim contact cu locul unde voi petrece o vreme îndelungată era doar o parte din clădire. Aveam să descopăr ulterior faptul că avea forma literei C, aproximativ, fiind continuată de două corpuri în mijlocul cărora se afla un frumos părculeţ. De altfel, întreaga clădire era înconjurată de un parc absolut minunat.

Am intrat, însoţit de medicul meu, Counelle, şi de doi asistenţi de-ai săi. Înăuntru era ceva ce semăna oarecum cu recepţia unui hotel, unde am fost preluat de o doamnă severă, madame Goutard. Sincer, nici nu mai ştiu ce m-a întrebat, dar întreg procesul mi-a amintit de cazarea la hotel. Cred că acest lucru a contribuit la senzaţia că sunt într-un fel de vacanţă, care m-a urmărit pe parcursul acelei prime zile. Priveam totul cu interes: holurile, mobilierul, oamenii. Abia aşteptam să-mi iau camera în primire. Spre bucuria mea, am primit o cameră din aripa dreaptă a clădirii, cu vedere spre un stejar bătrân, cu o coroană bogată, care adăpostea un întreg trib de vrăbiuţe gălăgioase. Cred că le-am privit ţopăiala printre crengi preţ de două ore. Nu mă mai săturam să le privesc – erau atât de pline de viaţă!

Mai târziu, am stat întins în pat. Nu mi-a plăcut – era destul de tare. Apoi a venit doctorul Counelle şi m-a informat în privinţa unor aspecte tehnice, cum le-a numit el, legate de şederea mea aici. Urma să am două şedinţe cu el: una dimineaţă, iar cealaltă după-amiază. Deocamdată nu îmi prescrisese vreun medicament. Tot el m-a informat atunci despre interesul manifestat de Morel. Cică urma să sosească săptămâna viitoare, să se intereseze de cazul meu. Mi-a spus şi că un mare savant german s-a arătat interesat de cazul meu. Nu ştia sigur cine era, auzise doar zvonuri. Ulterior, se va dovedi că era vorba despre Otto von Hasen.

Acea primă seară a trecut fără evenimente deosebite. Adormisem, când m-au trezit razele lunii. M-am îndreptat spre fereastră şi am rămas uimit de priveliştea astrului nopţii, care aluneca imperceptibil pe un covor de stele. Dar atunci m-a izbit ceva neplăcut, ceva ce abia dacă observasem pe timpul zilei: şi fereastra mea avea gratii. Adică, văzusem gratiile de la ferestre atunci când coborâsem din trăsură, dar cumva nu mă gândisem că şi eu voi avea o fereastră cu gratii. Atunci mi-am amintit de ceea ce scria pe frontispiciu: Per aspera ad astra. Minciună, vă zic! Nicio aspera şi nicio astra! În primul rând, eu nu fac nimic aici: doar stau toată ziua, mă mai plimb însoţit prin parc, am şedinţele cu doctorul Counelle, mi se aduce masa în cameră (am tacâmuri de lemn!), şi privesc câteva ore pe zi pe fereastră. Dar ferestrele au gratii – nici nu te poţi bucura de peisaj aşa cum trebuie. Iar până la stele este o cale prea lungă. Şi eu, între noi fie vorba, am fost mereu mai aşa… mai leneş din fire; n-am de gând să străbat atâta drum.

Am adormit greu înapoi în acea noapte. Mă urmăreau acele gratii şi acele cuvinte absurde. Auzi, per aspera! Şi ad astra! Şi gratiile! În cele din urmă, oboseala m-a răzbit şi am adormit. Vor urma zile destul de interesante, discuţii agreabile, vizitele lui Morel şi ale lui von Hasen. Cu von Hasen pot spune chiar că am legat o prietenie; de fiecare dată ne strângeam mâinile zâmbind la despărţire. Nici nu bănuiam pe atunci că voi ajunge să mă plictisesc îngrozitor aici. Dar despre asta, cu altă ocazie.

Despre Ragnar

Nu mă căutaţi, pentru că nu sunt aici. Sunt pretutindeni... Sunt nicăieri... Am devenit una cu întunericul... Sunt numele rostit de mame la ceas de noapte, atunci când vor să-și sperie copiii. O șoaptă uitată în grădina paradisului ruinat. Coșmarul ce tulbură somnul abisului. Sunt eu: Ragnar.
Acest articol a fost publicat în Daimon Q., Delirante. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.